Nunquam ridenti

Ciuli urechile și, fluturând din cap, Se depărtă bodogănind: Că multe lighioane, Doamne, mai încap Și-n lumea asta!... Însă eu mă prind Că nu e alta mai netrebnică sub soare Ca secătura asta de privighetoare... Stai, frate, zice calul. Ce ți s-a-ntâmplat De ești așa de supărat?

Tu n-o auzi?... Eu aș turba să stau mai mult Aici. Ce naiba? Nu ca să-i ascult Același și același țârlâit Cu-așa de lungi urechi am fost cinstit. Ș-apoi să-ți spun pe lângă că nu-mi place, Dar, înțelegi că... nici nu-i serios C-o astfel de dihanie s-avem de-a face, Eu, care lui Isus Hristos I-am înlesnit intrarea în Ierusalim, Și tu căci noi și la isprăvi ne potrivim Tu care duci la glorie-mpărați, Noi, în sfârșit, de-atâtea fapte mari legați...

Ci lasă-le păcatelor de fapte mari, Și vino s-ascultăm. Așa-s de rari Și scumpe clipele aceste, Când parcă zbori, Când uiți că ai să mori, Când ți se pare că trăiești într-o poveste... O, clipele aceste sunt așa de rari!

Ș-un cântec e-un izvor de fapte mari. Tu prea ești serios de felul tău; Nu știi să râzi, și asta-i foarte rău; Nu-ți faci idee cât îți șade de urât Când stai așa posomorât. Pe mine cântecul mă face visător, Și nu că-s cine știe ce cunoscător, Dar, uite, dimineața mai ales, Când ronțăi iarba-nrourată-n șes, Și când încep privighetorile, De parcă plâng și florile De-atâta viers, de-atâta duioșie, Îmi uit de toat-a neamului robie: Cu mii și mii de ani mă-ntorc în urmă; Stăpân pe verzi pustiuri pasc, în turmă, Neștiutor de frâu, Pe-ncântătorul țărm al unui râu În care, noaptea, dorm minunile cerești... O, caii năzdrăvani de prin povești, Ce s-au ales la toate pricepuți Și-n toate luptele biruitori, De bună seamă că au fost crescuți De mici în cântec de privighetori... Ia!... Ș-amândoi tăcură. Dar farmecul acesta, mai presus de fire, Cu cât umplea un suflet de iubire, Cu-atât umplea pe celălalt de ură.

Să fii tu, cârtiță, judecătoare, Ce zici?... Minune-ar fi o lume fără soare!