Poezie
Oda III
Antioh Cantemir · 1 min
Nu credeți pre bărbatul cu fața zâmbitoare,
Care pre cer vă jură al său prieteșug,
Fugiți de-a lui cuvinte căci sunt otrăvitoare,
Și vă menesc un jug.
Când inima năuntru i s-ar putea străbate,
Atunce s-ar cunoaște ipocritismul său,
Deși s-arată-n față având simțiri curate,
Dar sufletu-i e rău.
El nu se cârmuiește decât de a sa voie,
Cu orice-ndatorire nu-i intri în favor.
Nu așteptați la dânsul vrun sprijin la nevoie,
Sau vreun ajutor.
De va vedea la altul un lucru ca să-i placă
Înfierbântat de pizmă e-n stare a crăpa,
În vecinic neastâmpăr nu știe cum să facă,
Să-l poată căpăta.
Când poate rău să facă prilejul el pândește,
Și fără de pricină săracul asuprind,
În grea ticăloșie pre oameni îmbrâncește,
Spre a-i vedea pierind.
Cucernici bătrânețe, nici cinstea cuvioasă,
Nici sexul acela gingaș pre el nu mărginesc,
De-a limbii lui viclene iuțeală veninoasă,
Cu toții pătimesc.
Acela numai care norocul îl păzește
De n-are cunoștința-i nu e ținut de rău;
Dumnezeiescul nume acel om nu hulește
Căci n-are Dumnezeu.
Cerescule părinte! Tu cârmuiești zidire
Acea alcătuită cu însăși mâna ta;
De a ipocriziei vicleană plăsmuire
Grăbește-a ne scăpa!
Repede dintre nouri săgeata acea iute
Ce este hotărâtă pentru nelegiuiți,
Și scapă omenirea de fiare neplăcute
De răii ipocriți!