Carul frânt – Nevoia învață pe om

Un om la lemne mergând Și carul în drum frângând, Ca și alte dăți l-a dres Și la casa sa a mers. Copilul sau alergând Și carul frânt dres văzând, Îl întreabă: "Taică! dar Cine-ți drese carul iar?" Tatăl său răspuns i-a dat: "Eu, fătul meu, cine alt?" "Apoi cine te-a-nvățat?" Copilul iar a-ntrebat. "Nevoia, copilul meu, Ea știe ce nu știu eu" "D-apoi unde șade ea?" Copilul să știe vrea. "În pădure", i-a răspuns. Și la treaba lui s-a dus. Deci copilul mai crescând Și la pădure mergând, Peste loc rău cum a dat, Frânse carul încărcat Și, să-l dreagă neștiind, Fluiera, la el privind. Apoi aminte ș-adus Tatăl sau cum i-a fost spus. Ș-începu a alerga În sus, în jos, ș-a striga: "Nevoie, nevoie, fă! Vin’, mă-nvață, ori îl fă" După ce a văzut dar Că strigă într-un zadar, Să apucă singurel, Căznește destul la el, Potrivit, nepotrivit, Bine rău, a isprăvit. Acasă dacă a mers Ș-îl văzu tatăl său dres, Îi zise : "Ei, fătul meu! Nu e cum îți ziceam eu?" "Nu – îi zise supărat – Nimenea nu m-a-nvățat. Iar tatăl său cam râzând Îi dete răspuns zicând: "Ba chiar nevoia a fost, Carea-nvață p-orice prost; Ca ea de n-ar fi venit, Tu atât n-ai fi căznit. Ea arată să începi La orce nu te pricepi, Apoi bine, rău, muncești Și tu-n lume să trăiești"