Lupul, pocăit

Lupul părul își leapădă, dar năravul nu-și lasă

Un lup dac-a-mbătrînit, Într-o zi ce i-a venit, A vrut a să pocăi Și faptele a-și căi. Deci cu acest al său gînd, Numele-n cîine schimbînd, S-a smerit ca un bătrîn Și s-a băgat la stăpîn, Să slujească într-un an La oi, pe lîngă cioban. Într-acest chip dar slujind Și oile-n cîmp păzînd, Într-o zi fiind lungit, O oaie l-a mirosit. El îndată ș-a uitat Că e în, cîine schimbat Ș-apucînd oaia de trup O jertvi-n grab' ca un lup. Ciobanul peste el dînd Ș-această faptă văzînd: -Ce-ai făcut, l-a întrebat, Cîine bătrîn și spurcat? Iar el smerit să uita Ș-într-acest chip să-ndrepta -Eu, zise, fiind culcat, M-apucasem de visat. Oaia cum păștea-mprejur, Viind tocma' ca un fur, Pe la șpate mă mușca Și coada îmi îmbuca. Eu i-am zis o dată "mîr", I-am zis ș-altă dată "bîr" Dar ea tot mă supăra Și nu să astîmpăra. Atunci și eu, necăjit, Cum o trîntii, a murit. Și de frică să n-o vezi Și să mă-nvinovățezi, Apucai de o mîncai. Și în burtă o băgai. Dar ciobanul nu glumi, Dîndu-i una-l adormi.