Poezie

Din iarnă

Blânda toamnă dunăreană desmierdindu-ne s-a dus. Totu-i alb și rece totul: jos—omătul, bruma — sus. Moartă-i lumea cea albită, peste care fără față, Fără nori și fără soare greu atârnă alba ceață.

Șerpuește-n aer fumul și se întinde alburiu Din colibe troenite ca sicriu lângă sicriu. În zădar privirea-ți cată negre benghiuri în albeață: Pan'și umbrele sunt albe pe cea marmură de ghiață.

Însă iată, că șiraguri de calugărei în sbor, Văd ceva negrind în zare: doar ele pe șes cobor Și de spânul chip ai ernei vesel croncănind s'agață... Mult mai drag mi-e viul negru, decât albul fără viață,