Epistolă la colonelul I. Cîmpineanu

,,Tu règnes cependant! Tu règnes sur toute âme, Dont ce siècle glacé n’a pas éteint la flamme.” VICTOR HUGO

Destul! omul a sa soartă trebuie a-și întîlni: Cînd va vrea s-o ocolească mai turbată-l va izbi. Num-acela este mare care știe a răbda, Care știe cu mîndrie un răstimp a înfrunta: Nu e nici o vijelie după care-un curcubeu Să nu vie să vestească că trăiește Dumnezeu! Astfel cerul hotărăște și trimite-n veci martiri, Să se-arate în popoare care gem în chinuiri, Să vestească mîntuirea, să zdrobească tron de fier: Ei sunt pradă tiraniei; dar sunt toți plătiți în cer! – Cînd toiagul tiraniei cade peste un erou, Fama-i este avocatul și protector Dumnezeu. Deși cade-n întreprinderi cel ce face-ntîiul pas, Adevărul, Istoria în uitare nu îl las. – Volontirul ce s-azvîrlă înainte el în foc, Deși cade făr-a prinde biruinț-aci pe loc, Însă gloria-i trăiește, el e-n veci învingător, Îl onor etern urmașii ca-nainte mergător. Dar se folosesc urmașii de ast rod al mîinii lor; Ei au toată fericirea; gloria, acei ce mor. Al lor nume, fără moarte, trăiesc chiar între vrăjmași, Amicii-l rostesc cu fală și dușmanii sunt pizmași. Toată cumpăna dreptății se ardică-n viitor; Cîntărește-a noastre fapte fără de prigonitor. Istoria-i nemurire, și într-însa cin’ s-a scri, De pedeapsă sau răsplată nu se poate mîntui. Ca și Tiții, și Tiberii tot d-o mînă sunt plătiți; Unii glorii au eterne; alții sunt de toți huliți. – Dar tu prea te-ai lăsat moale, prea îți rîzi de gîzii tăi; Ei desprețul tău nu-l simte; cît îi lași, se fac mai răi. Și chiar Crist va să se scape, cînd se vede-ntre păgîni: Trebuie ca să te aperi cînd ești presurat de cîini. Provedința, chiar ea însăși, nu te poate ajuta, Daca n-ei mai da din mînă cînd noianul te-a-neca: „Dintr-o inimă, curajul, zice marele Voltaire, Face, sau un erou mare, sau un mare criminel”. Cît de neagră-o faptă mare are puntul ei frumos, Numai mediocritatea este lucru urîcios. – Din osîndă la răsplată e adesea chiar un pas: Cugetul e rea pedeapsă în aceia ce se las Dintr-un drum ce poate duce la o țiuită ce-a avut; Cît e calea mai spinoasă, atît prețul e avut. Știu că Cromwellii se schimbă, – se-nșel bieții pămînteni, Dar, tot timpul, știm prea bine, a produs și Cîmpineni.

Cînd să știi ce bine-mi pare că ești astăzi exilat Ca prizonier al curții și-n Rusia defăimat, Ca să poci fără rușine și de faț-a arăta Pînă unde-a ta virtute mă silește-a te stima, Tu, cu toată amicia, crez că te-ai fi îndoit, Și ai crede cum că-n taină în veci răul ți-am voit; Dar am martor conștiința și mă jur pe țara mea, Că, de aș dori o soartă, este numai soarta ta. P-un exil atît de nobil ș-astfel de nenorociri, Chiar tiranilor l-e pizmă, afundați în fericiri. Daca cugetul cu tine este blînd, este-mpăcat, Daca conștiința-ți spune că tu rău nu ai urmat, Las’ s-alerge calomnia! – tu ești vesel, liniștit; Cînd în pace ești cu tine, pururea ești fericit. Calomnia n-are arme, eco nu poate găsi, Se întoarce,-și varsă fierea acolo d-unde ieși, – Cînd viața ce pîraște este limpede c-a ta, Cînd într-însa fapte bune le găsești făr-a căta.

Însă ținta-mi acum nu e ca să-ți fac panigiric, Nici să-ți fac apologia, eu mă simț cît sunt de mic. Aș voi să aflu numai acum ești mai sănătos? Ast voiaj, la sănătate, datu-ți-a vre un folos? Acel înger de femeie care tu ți l-ai găsit în nenorociri, cu tine, este și el mulțumit? Costandin seamănă tat-său? Poate-n temniți a trăi? Sabia ce i-ai adus-o poate a o mînui? Să-l înveți cît poți răbdarea; secolul ce l-a produs, Vre un leagăn de mătase n-aș crede să-i fi adus. L-ale tale interesuri, poate a te supăra Dac-ai tăi sinceri prietini în exil te vor urma? Spune-mi: Vrei să aibi cu tine vre un om ce te-a iubit Vrei să viu și eu acolo? – hotăraște-mi deslușit. La această întrebare voi să aflu ce gîndești: Și, nerăspunzînd, voi crede că tu nu mă mai iubești.