Poezie

Fata de boier și fata de țigan

,,Comme elle est belle au soir! aux rayons de la lune Peignant sur son col blanc sa chevelure brune; Sous la tresse d’ébène on dirait, à la voir, Une jeune guerrière avec un casque noir!”

ALFRED DE MUSSET

I

Vedeți colo p-o piatră, în dos-unui oltar, O fată-ngenucheată cu mîini prea rugătoare, Cu fruntea către ceruri, cu fiarele-n picioare, Tremurîndu-i buza și plîngînd amar.

Vedeți cît e de slabă și cît e de frumoasă! Ce galbenă albeață, și talia ei trasă Poți s-o coprinzi în mîini! Vedeți cea buclă neagră pe sîn cum îi undează î Vedeți ce geană creață și cum se-mpreunează Cu-a ei sprincene lini!

Vedeți ce ochi vii, negri, și focul ce-au în ei! Vedeți ce gură mică și ce trăsuri plăcute, Ce veștede s-arată! Pare c-ar fi trecute; Cine-ar putea spune care e vîrsta ei?

Vedeți cum stă din geană-i o lacrimă să pice! Auzi!... abia s-aude cuvintele ce zice; Oh! stați s-o ascultăm! „De ce nu asculți, Doamne, și la a mea durere? De ce nouă, țiganii, nu dai tu mîngîiere Cînd ție ne rugăm?

Nu suntem și noi oameni ca ceilalți ce-ai făcut? Nu suntem și noi oare făptura mîinii tale? De ce ne zice, crudul, ființe ale sale, Spune că noi suntem lucruri de vîndut!

Ce-oi fi greșit eu, Doamne, de sunt acum în fiare? Căci am iubit o dată, au drept să mă omoare? Dar ei de ce iubesc? De nu-mi este iertată iubirea, – ce mi-ai dat-o? De vatămă simțirea-mi, – de ce nu mi-ai luat-o? Ce-i lași de mă muncesc?

Cînd aști stăpîni la care ai vrut a ne-arunca Intră-n lăcașu-ți, Doamne, ca ție să se-nchine, Le-aduci tu oare-aminte că asta nu e bine? Chinul ce ne face, nu e voia ta?

Ce! pentru noi, țiganii, tu n-ai făcut nimica? In loc s-avem speranța, noi n-avem decît frica? În loc a ne iubi, Ne osîndești, stăpîne, ca să trăim în ură? Așa ți-e-voia, Doamne? E dreapt-astă măsură La alții a robi?

Și cum am putea, Doamne, noi legea-ți să ținem Iubirea și speranța, și milă, rugi, credința, Ne sunt oprite toate! Ne iei și chiar voința! Poți da îndatorire cînd drepturi nu avem?”

Ofta și vărsa lacrimi, săraca biată fată! Grăbea să meargă iute cînd o chema s-o bată, Dar n-avea nici un spor; Căci fiarele-i sunt scurte, nu putea să alerge! Oh, ascultați, sărmana! O ceartă! cere verge! O bat de o omor.

II

Fetițe norocite ce soarta vă zîmbește De cînd erați în leagăn; pre care vă iubește Aceia ce iubiți! Rugați părinții voștri, rugați-i să nu bată, Să nu muncească astfel pre sărăcuța fată De tați nenorociți!

Ea e de vîrsta voastră, – ca voi de frumușică, – I-e drag și ei pe lume! Și nimului nu strică Cînd va a întîlni p-acela ce-o iubește! Ea nu știe să-i scrie, Să-i însemneze ora pe cînd poate să vie, – Îl va cînd va veni.

Căci nici el nu e liber cînd a voi s-o vază; Cu mare grijă vine, cu frică și cu pază; E rob ș-are stăpîn. De n-a ieși la dînsul atuncea cînd o vede. El tare se mînie, și nicidecum n-o crede C-are stăpîn păgîn.

Ea nu are saloane, ea nu are mijloace, Teatruri, să s-arate aceluia ce-o place, Concerturi și plimbări. Să iasă pînă-n poartă i-e toată fericirea; Să n-o vază stăpînii i-e toată norocirea, Cînd ia îmbrățișări.

III

Voi, cînd sunteți acasă, ieșiți într-un balcon, Ș-alene, fără grijă, cocheta ne-ngrijire Vă-ngroapă p-un fotoliu în dulcea-vă răpire, Învîrtind pe deget un aurit lornion;

Simțiți anima voastră din ce în ce a bate La zgomot-unei droșce, unui galop departe Ce-auzu-vă-l ghicesc. Pe nesimțite, mîndre, priviți pe om și calul Ce spumegă și țipă să stea în loc rivalul Cu calu-i englezesc.

Atunci, punînd lornionul, spre ei îl ațintați, Băgați de seamă bine să nu fiți înșelate L-alegerea ce face o inimă ce bate, Spune trebuința să vă-nduplecați.

Întocmai ca monarhul cînd merge-n bătălie Și-și vede căpitanii, ce stau cu bucurie Comanda a primi, Și se gîndește bine să nu se amăgească Cu-alegerea ce face, ș-apoi să se căiască Cînd timp nu va mai fi.

O! cîtă mulțumire aveți cînd vă priviți Încongiurate-n cercuri de juni pe care-aprindeți Ce vie bucurie, pe taină cînd le prindeți Ocheada sau suspinul – și îi vedeți uimiți

Cînd la clavir vă puneți rugate de mulțimea Ce încîntați c-un zîmbet; cînd toată tinerimea Stă mut-a asculta; Cînd degitele voastre, lungi, albe, subțirele, Aleargă pe octave dînd forțe tari și grele, Și-ncep a detuna;

Cînd cearcănul sub buza de un mărgean în foc Mărgăritaru-și lasă pe sînu-vă să curgă; Cînd pieptul vostru saltă cu glasul ce se urcă; Ochii-azvîrl schinteie ce prin lustruri joc.

Cînd îndrăznețul ager, ce ochii vă-ntîlnește, Își lasă semicercul și vine, se lipește La spate, așteptînd Cînd să întoarcă foaia, – atunci se adîncează Prin sînu-vă ocheada-i, – atunci, el înviază, – Voi vă pierdeți cîntînd.

Dar însă osebire e mare între voi Și-ntre țiganca voastră; – ea stă și se pitește Cînd va voi să vază pe cel ce o dorește; – Se văd, și ei îndată s-ascund amîndoi.

Ei nu au vreme multă ca să se tot gîndească: L-e jale și l-e milă ca să se tot privească, Și-ascund chinul, se-nșel. E plină de vii rane, e slabă, trențeroasă, Și moare de rușine, cu toate că-i frumoasă Ș-iubită mult de el.

Se strîng în brațe numai oftînd, plîngînd amar, Unind a lor suspinuri, unind ale lor flăcări, Plîngînd a lor junie, sorbind ale lor lacrimi, Blestemînd robia fără de hotar.

Și cît le e de scurtă chiar astă mulțumire! Ce scump este plătită! Amară chinuire, Sărmanii, îi aștept! Ce trist e-al lor adio! se despărțesc cu groază; Nu știu ce-o să se-ntîmple, de pot să se mai vază; Căci nu au nici un drept.

IV

Priviți la țigăncușa ce-acum întîi iubește! Grăbiți a-i lua partea cînd crudul o muncește, – Scăpați-o din bătăi! Ea s-o ruga la ceruri viața să vă-ndulcească, Să vă iubească lumea, și ca să vă păzească Să n-aveți bărbați răi!

Gîndiți cîte o dată, cînd intr-astă copilă În camerile voastre, pe taină sau de milă, Pe alte slugi rugind, Și vede-atîtea lucruri la care se uimește; La ce pot să servească ea nici că bănuiește; Le-admiră-n ea tăcînd.

Cînd vine înaintea unei psyché a voastre Și-și vede goliciunea în niște trențe proaste, Ce-abia se țin de ea, Începe de-și ia seama; se uită, se privește, Și nu vede motivul ce o deosibește D-acela ce-o bătea.

Privește bine chipu-i: ochi,frunte, mînă, gură, Picior, piept,brațe, mijloc și oricare trăsură Făcută-a da plăceri; Dar însă toate astea într-o complită stare: Zdrobite rău de bice și roase-adînc de fiare, Pîrlite de dureri!

Și își închipuiește cît i-ar veni de bine În lucia mătase, în blondurile fine Și într-o catifea... Da-n visul ăsta dulce, un crud slugoi, obraznic, O îmbrîncește-afară. – Oh! ce blestem greu, groaznic Se revoltează-n ea!

Cînd se combină-n minte-i a ei cumplită stare Și fericirea voastră; cînd va ca să compare Ast trai ce v-osibesc; Cînd nu se domirește, ca ce să fie oară De se muncește astfel, ce vină o omoară, De ce o chinuiesc, –

Oh! Vorba care trece prin limba minței sale Înfiorează cerul! Ar strămuta în jale Și însuși pe Satan! Popoarele acelea ce-au suferit robie S-au, șters din foaia vieții: a cerului mînie Zdrobește pe tiran.

V

Feriți-vă, fetițe, ca doar de-ți scăpa voi De grelele blesteme astor nenorocite Ființe asuprite ș-atît de chinuite, Împrotiv-acelui ce trăiește-n noi!

Vai de legiuitorul ce le nimicnicește! Vai de nenorocitul care le chinuiește Cu dreptul de stăpîn! Cristos Mântuitorul, cum spune-a noastră lege, Cînd va veni al doilea, oari cum își va alege Creștinul din păgîn?

El, drage, poruncește ca noi să fim toți frați; El a adus iubire, blîndețe, caritate, Credința-n răsplătire și dulce libertate, Care le-o hrăpește acești nerușinați!

Fiara apucă prada și-ndat-o și sfîșie; Creștinul, cînd ia robul, măsoar-a lui mînie: 'L omoară-ncet, încet. Adună instrumenturi găsite în turbare, I le aplică rece, dar nu va să-l omoare: Va a-l privi schelet!

Gîndiți la copilița ce răii chinuiesc, Ce n-a gustat, sărmana, plăcerile vieții; – Se trece în robie, și floarea tinereții Sub bicele de scorpii aști cruzi ce veștejesc

Gîndiți la ea, săraca! Gîndiți că este smulsă Din brațul unei mume, spre-a fi etern expusă S-o bată cine-o vrea! Prin curtea-vă de grajduri, în pulbere, să zacă Fără părinți sau rude. – Flămîndă, n-o îmbracă, Nu I-e milă de ea.

Ea nu are speranță a se căsători; Să aibă soț odată, să fie și ea mumă! – Nu, fetițe, nu rîdeți; nu vi să pară glumă Soarta-i ce n-o iartă pînă va muri!

Ș-atunci cînd interesul va s-o căsătorească, Ea știe că durerea-i mai mult înc-o să crească; Atuncea va simți Ș-a soțului robie, ș-a fiilor ce-or naște: O! cît plînge țiganca cînd vede că pășaște Copilul ce hrăni!

Pe ea o fac să creadă că este de alt soi; Să nu spere nimica, nimic pe astă lume; Etern să se roșească de ea, de al său nume; Bînd a sale lacrimi, goală în gunoi.

De-i este frig sau foame, ei o încarc de fiare, Îi dau fărîmi de pîne călcate în picioare D-al slugilor rîndaș! – Oh, Doamne! Fă stăpînii, fă-i, fă-i să se gîndească Că ei sunt frați cu robii! și c-or să se unească în sîntul tău locaș!