Rugăciunea — Cezar Bolliac

Θεέ! ύμυεί τηυ δοξαυ δου ή υΰξ χαί ή ημέρα. Άσύμφωυοι τόδοι λαοί σε προδχονοϋν συμφόνως

Π. Σοϋτξος

I

Trece noaptea. Un luceafăr s-a ivit spre orient. Stelele își pierd lumina și luna va să apuie. Ca o femeie din somnu-i ce mijaște un moment, Răsăritul își revarsă, peste aburi ce se suie, Niște plete aurite. Nu mai poate rîndurica Cîntînd. Toată păsărica Se spală-n rouă oprite Sub frunza unde-a dormit. Tuciul solemnei răsună, ne cheamă a ne-nchina. Toată ființa se roagă, simțirea sa se renaște: Muma își privește pruncul, oaia mielul care paște; Pasu-ncepe-a fi simțit, Fiara hrană a-și căta.

II

Dar, stăpîne: în tot lucrul este-nscrisă mîna ta. Sau în umbră, sau în soare, sau pe stîncă, sau pe unde, Sau pe iarbă, pe zăpadă, – pe tine-oi întîmpina. În senin, în vijelie, în insecta ce s-ascunde, În elefantul gigantic, Într-un mielușel, hienă, În găoace, în balenă, Chiar în ateul cel groaznic, Te explic și te onor. înă mă-i trage, stăpîne, într-un alt domen al tău, Pînă-mi vei lăsa gîndirea, pînă cînd mi-i lăsa graiul, Pînă cînd, subt astă formă sunt, trăiesc și-mi găsesc raiul, Pe eternul îl ador, – Mă cunosc că sunt al său.

III

Ast soare ce mă-ncălzește; aerul cel trăitor; Apa care mă adapă; pămîntul care mă poartă; Aste timpuri ce se schimbă, fiecare roditor; Astă mare fără margini; astă noapte înstelată; Vederea ce mi le-arată, Auzul ce mi le spune, Voința-mi ce le supune, – Oari, ce ființă spurcată Vrodat-a tăgăduit? Cum poate omul să fie, să trăiască, făr-a ști Că este, trăiește, simte? Și daca este,’ trăiește, Cine l-a făcut? Ce-l ține? Unde? Cine îl hrănește? Prin ce? Cum s-a zămislit? – Scepticul s-ar ameți!...

IV

Nu e nici un om, stăpîne, ce n-a avut dumnezeu. Nu pot să te înțeleagă, pentru asta n-ai un nume. Înțelepții toți te cată: Brahma, Odin, Prometeu; Dar ne este scurtă mintea, nu poate pătrunde-n lume. Te-au aflat însă, te crede; Dar nu te pot înțelege, Căci e-adîncă a ta lege! Moisi, și el te vede: Dar nu spune ce fel ești. Zoroastru, Minos, Solon, Socrat și cu Ciceron, Se mir și ei cu plugarul ce simte tainile tale, Vede nencetat efectul în toate muncile sale, Se gîndesc, – unde trăiești? Dar s-opresc toți cu Newton.

V

Stoicii cei tari și mîndri, Pitagori cum ș-ăi de-n jur; Democrit care își rîde, Eraclid care ne plînge; Din Platon ce ne mîngîie, pînă-n crudul Epicur; Luther și Calvin, Saint-Simon; Mahomet ce cere sînge, Cînd p-ascuns și cînd de față, Cînd numind, cînd fără nume, Cum că astă mare lume Are un stăpîn ne-nvață, Care trebuie-a-l slăvi. Și baza voinței tale fiecare a simțit: „Omul, omului să facă aceea care dorește Să-i facă și lui iar omul”. Nimini nu tăgăduiește Cum că, stăpîne, ai voit Omul a fi fericit.

VI

Unul, un miel fără pată depune la templul tău; Altul, colo îți înjunghie ecatomba cea bogată: Altul, vezi că-ți sacrifică soția, sîngele său; Ș-un cațic taie, mănîncă prada lui cea necurată În fața statuiei tale. Știu că rătăcesc, părinte; Dar, vai! ce alte cuvinte Îl fac crud cu ale sale, Daca nu iubirea ta? Trudele care martirii de cînd lumea au răbdat; Acele-otodafe groaznici, care ți-aprindea creștinii, Războaiele sîngeroase între creștini cu păgînii, N-au fost în onoarea ta? Stric ei, daca au stricat?

VII

De cînd tu liberași viața; de cînd ai făcut pe om, De cînd, ca să te cunoască, i-ai spus marea trebuință, De cînd, ca să te găsească, el sfăram-orice atom; De cînd mintea-i se trudește ca să afle-a ta voință Într-o pasăre ce zboară, Într-un fenomen departe, Într-un fum ce se împarte, Chiar în victima ce-omoară, D-atunci, oare-ai măsurat, Stăpîne, din aste neamuri, care mai mult te-a mărit! Dar ți-au dat schidoale forme! dar te micșora-n țermonii; Cultul lor era onoare, zbieretele lor, armonii! Credea că te-a-ndatorat C-o cruzime de-ngrozit.

VIII

Tu vei primi dopotrivă și p-ăl rău ca și p-ăl bun; Tu ai lăsat în om însuși pe om cin’ să pedepsească, Cine să-i facă mustrare și cine să-l răsplătească. Tu primești pe toți în sînu-ți, căci ție toți se supun! Ast stăpîn ce-ai pus în mine Fără clipă priveghează: E-aci blînd, aci turbează; Cînd mă depărtez de tine, Mă întoarce înapoi. Și cînd sunt fără păcate, cînd de rele sunt plătit, El atuncea mă liberă și sînul tău mă primește. De tot ce-am făcut aicea, unde voia-ți m-osîndește, La ora mea de apoi, Sunt curat cum am venit.

IX

Eu nu te-am crezut, părinte, cu slăbiciuni omenești. Nici pe lemne, nici de piatră, nici în mantelă albastră, Nici pe acvilă călare, nici pe nori că te-odinești, – Slabe simboluri ce naște mintea mărginit-a noastră Le-am desprețuit pe toate, N-am hotărît lăcuința-ți, N-am crezut că știu voința-ți, N-am crezut că daruri poate Pe tine a-ndupleca. Și ce daruri avem, Doamne, care să putem să-ți dăm? Tămîie? sînge sau aur? Orice-avem e de la tine. Iartă, Doamne, pe aceia care se privesc pe sine, Și voiesc a-ți aplica Slăbiciuni ce noi purtăm!

X

Iartă pe toți dopotrivă: și pe cel ce te va om, Și pe cel ce te va șarpe, și pe cel ce te va soare; Pe cel ce te mărginește într-un fel sau un atom; Pe cel care, ca să-ți placă, se pornește să omoare Pe cel ce cu bani în mînă Vine să te mituiască! Pe cel ce va să zidească Un templu unde te mînă, Ș-a-ți dă pravili ei cutez! Pe cei ce-au a tale daruri și-ți mai cer ș-alt ajutor, Iartă pe cel ce se roagă să-i ajuți cînd face crime: Pe ateul ce te-mbală, blestemă a ta asprime! O! ast blestem este: crez În eternul Creator!

XI

Cînd durerea ne gătește fericiri nouă-a gusta; Cînd lenea nu ne dă hrana, sau cînd sub tirani ne pasă; Cînd cugetul ne trudește; cînd pizma ne-a revolta: Vrînd ca să scăpăm de toate cîte aci ne apasă, Atunci alergăm la tine: Unii rog, alții blesteamă – Te gonesc, alții te cheamă; Căci nu știu cum e mai bine, Și le trebuie-ajutor! Cînd cugetul se mînie, unde putem alerga? Atunci, zăpăciți, stăpîne, te căutăm și dăm năvală; Te chemăm ca să dai pacea-n ast demon ce se răscoală: Cînd n-am crede-un Creator, Atunci nu l-am blestema.

XII

Iartă, Doamne, dopotrivă pe tot neamul omenesc! Pe tiranii ce turbează cînd încep ca să bea sînge, Care, orbi-n a lor turbare, sug p-acei ce se smeresc Și zburlez ca niște fiare cînd privesc pe cel ce plînge. Iart-un preot ce te vinde; P-ăi de-și uită datoria; P-ăi de-ncurajez sclavia; Pe cel care se întinde Să ia hrana-ălui sărac. Pe cel ce nedreptățește ca și p-ăl nedreptățit, Tartă p-ăl de-ncurajază crimile cele spurcate; Pe cel ce se veselește de un rău oe altul pate; Pe cel care, dupe plac, Dă dreptatea la-ăl greșit.

XIII

Iartă pe cel ce în umbră a-nfipt fier omorîtor; Pe cel care, orb de glorii, chiar pe frații săi strivește; Pe cel ce își smulge însuși viața care ți-e dator; Pe cel ce cumpără, vinde omul care îi robește; Pe cel care se supune; Pe cel care lingușaște; Pe cel care se tîraște, Ca pe cel cu fapte bune, Ca pe cel folositor. Pe spionul ce-și dă frații la gîzi ce l-a cumpărat; Pe cei ce-și blestem copiii; pe cei ce-și îmbal părinții Pe cei care, beți de pofte, își rod viața lor cu dinții; Lașii ce-au calomniat, Și mîrșavul trădător.