Poezie

Ermitul

Ce geniu te împinse, om trist, nenorocit, S-ajungi în astă stîncă unde cocoș nu cîntă, Și cinele nu latră, și iarna își împlântă Eterna-i locuință, și vara n-a răzbit?

Fugeai tu oari de lume, sau d-un dușman al tău? Fugeai de tine însuți, fugeai de nedreptate, Cătai să afli pacea și sînta libertate Pe unde încă omul n-a-mpins veninul său?

Cu șoimii și cu vulturi ai vrut a locui? Cu vîntul care geme, cu fiara ce mugește, Cu fagi de cînd pămîntul, granit ce nu rodește. Ți s-a părut mai lesne că poți a viețui?

Mîhnit ai fost, bătrîne, aci cînd te-ai oprit! Sălbateca natură și stîncă scorboroasă, Și peșterea ce urlă, și rîpa cea noptoasă Au dat ecou mai blînd la sufletu-ți rănit,

Decît acele fețe de tot fără amor, Decît acele inimi răcite în păcate, Și sufletele-acelea, de patimi fericate, Ce nu le-ating nimica, nimic nu le mai dor.

În peșterea-ți cea rece pămîntul s-a-ncheiat. De doi bușteni e ușa de care e închisă, Și patu-ți, așternutul, e un frunzar de tisă Mai verde decît vara de car-ești depărtat.

O biblie ș-o cruce e-avutu-ți simbolic: E Legea și credința. Din bolta cea negrită Și verde d-umezeală, în vreme cumpănită, Lovește-o picătură p-un lesped granitic.

E poate din izvorul ce trase Moisi; E poate picătura ce-n boală-ți te adapă; Te-adapă cînd e vifor și nu-ți poți căta apă; Cînd cotropesc troienii și nu mai poți ieși.

E chiar un cronometru secund-a despărți; Și cade, trist, ca lacrimi din pleopele sclaviei, Ca orele fatale din mîna veciniciei Ce omul le privește, dar nu le poate-opri.

D-aci tu poți mai lesne s-asculți pe Domnul tău. Și acvila, ce-ațintă lumina cea cerească, Va vîrfuri ce-ating cerul, va munți să locuiască; Cîmpia-i prea departe de Creatorul său,

Și omu-al cărui cuget trăiește numa-n cer, Ce fuge de mulțime, cînd încă o iubește, Și oamenii cu cerul a îi uni voiește, Își cată un Sinae la sîntu-i minister.

Și Crist se roagă-n munte la Tatăl-Creator. Profetul află-n munte ce trebui să vestească, Ce trebuie să crează și ce să nimicească; Mîntuitorul lumii s-arată în Tabor.

Eu mă unesc cu tine: îmi place să privesc Aceste vîrfuri albe, mai nalte decît norii, Pe care schinteiază cîte odată sorii, Ce din cîmpie-afundă deloc nu se zăresc!

Îmi place s-ascult rîul mugind într-un abis; Îmi place-a privi brazii în formi de piramide, Moliftul și cu tisa, ce malurile-nchide, Ca tari cetăți în aer, spre cer numai deschis!

Îmi place s-ascult vîntul tunînd din mal în mal, Îmi place să văz capra sărind din piatră-n piatră, Îmi place s-aprinz zeada pe o întinsă vatră Și cerbul p-o sprînceană să-l văz fără rival.

Să stau la obîrșia gîrliții de cristal, Mai rece decît gheața, și-n unda-i cea măruntă, Să văz suind un păstrov și lostrița căruntă, Mai iuți decît săgeata, pe piatra de metal.

S-ascult la paseri triste ce noaptea se deștept; S-ascult tempeste negre departe-ntărîtate, Și prăvălind copacii, torente-nfuriate, Și văile să urle de un potop ce-aștept.

Și trăsnete în cremeni izbind neîncetat Să împle tot eterul de aburi de pucioasă, Să surpe în prăpăstii o stîncă scorboroasă, Să zbiere pe ea ursul de groază spăimîntat.

Și liniștit în mine, cînd preajma văz turbînd; Mai liniștit, mai pacinic decît într-o cetate, În care mii de condici și clase separate Îmi spun că este pace, cînd tot eu văz gemînd.

Îmi place să-mi las gîndul să zboare neoprit, Ca acvila măreață cînd stă o vijelie, Ce-și ia-n eter avîntul, cătînd cu bucurie în strălucitul soare din cerul limpezit.

Îmi place să-mi las gîndul să zboare nencetat, Să zboare peste lume, s-absoarbă-n veci în sine O faptă rea sau bună, s-o tragă toată-n mine, Ca soarele bînd roua ce noaptea a vărsat.

Îmi place s-afund gîndu-n al timpului noian, Al vremilor trecute, al celor ce-or să vie, Și-n ele să renască ca într-o mare vie, Cum spun că renasc vulturi în ape din Iordan.

Eu aș dori cu tine aci să viețuiesc, Să-mpărtășesc cu tine și gîndul și vorbirea, – Ast dar cu care cerul dotează omenirea, Și care anticriștii pe buze ni-l zdrobesc.

Dar nu te văz, bătrîne! Tu poate c-ai pierit Sub gheara vrunei fiare, cătînd cu ea-mpreună Vro rădăcină moale, vro coaj-oricum mai bună Ca să-ți rechemi puterea ce te-a fi părăsit.

Sau poate c-a fost timpul să vezi pe Dumnezeu În față, căci eu aflu ca iarna că albiseși, Și tremurai ca frunza, la schit cînd te iviseși, Ca să-ți mai ceri tămîie; – ca moartea-erai de greu.

Oricum, ermit ferice, de încă ești p-aci, Eu strig și-ți doresc pace; iar d-ai ajuns cu bine În corul cel de îngeri, mă trage și pe mine, Mă trage, căci e timpul a nu mă mai munci.