Poezie

Lepădatul

Ce! ăsta-ți e morala și asta-i a ta lege, Să blestemi pe aceia ce zici c-ai ajutat? Prin facerea de bine, doctrina-ți va să lege Etern într-o sclavie pe cel ce-a apucat?

Virtute este asta? E facere de bine Să chemi un om din cale, zicînd că-l folosești, Ș-apoi să-i ceri viața, să n-aibă trai de tine, Etern în toată lumea s-ai drept să-l ocărăști?

Și daca tu, de sine-ți, împins d-a ta credință, Plătești o datorie cînd știi că ești dator, Oari poți tu pentru asta, în bună conștiință, Să tragi în judecată pe cei ce-și uit p-a lor?

Virtutea este-o taină ce rar se dezvălește; E chiar instinct ce naște cu omul virtuos; îndeamn-a face bine, răsplată nu priimește Ș-acel ce-și spune fapta etern e vițios.

Nemernic! Mai nemernic decît acel ce simte Un preț, o răsplătire în conștiința sa, Ți-alergi bătrîna limbă, și care etern minte, Ca fierea strînsă-n tine, în alții a vărsa.

Pierdut nu este-acela ce încă este-n sine, Nici este slug-acela ce-ncepe cum tu zici; Acela este slugă, ce minte c.a și tine, Ce cugetul și-l vinde și linge cum tu lingi.

Ori care e păcatul ce-ți face-acum mustrare? Zi, care este culpa ce-acuma te-a turbat? E cugetul tău însuși ce-ațîț-a ta turbare; E chiar Cristos acela de care-ești lepădat.

Din cîți cu-a tale lacrimi ce ai etern gătite, Păgîne, spune unu pe care-ai cunoscut, Care-a crezut, sperjure, viclenile-ți cuvinte; Și care, pînă-n urmă, n-a fost și el vîndut?

Vînzările adună-ți, o, Iudă lepădate! Se văd, pe frunte-ți, iată, aci s-au înfierat În sarbădele pete de fulgere-mplîntate. Rabdă, de poți, oglinda ce-ți strigă: Șelerat!

Asta e bunu-ți nume: vînzător! Tu îl știai De cînd cu negrii idoli, cu care ai tratat Vînzarea țării, Iudo! a țării ce tu n-ai; Dar lumea te cunoaște, și d-aia ai turbat.

Strigoi ce după moarte sugrumi p-ăi de iubeai! Daca era pierzare în locul ce îmbeli, De ce mugeai în somnu-ți și te încolăceai Strigînd: aci e raiu! Voiai să ne înșeli?

Tartuf! Viclean călugăr! Ce-ngîni evanghelismul Nu; nu ți-e timpul ăsta; te du d-unde-ai venit; Pe buza-ți infernală, ce spurci cristianismul? Te-afundă-n întunerec, de unde ai ieșit!

Apostat! Spune-odată, ce ți-ai făcut credința? De ce te-ascunzi de lume? Ce! boala-ți n-are leac Căci ai trădat misterul; căci ți-ai mîncat credința, Te-ai prefăcut, atee, din șoarec liliac.

Te du, profită încă, mai speculă ș-acuma, Prilej mai iată ș-altul ca să apuci un os, Deschide-ți ochii însă; din el exală ciuma, Și d-o mînca și puii-ți| să duc la iad prinos.

O, cît oi să rîz iară aflînd de pe la lume C-acel cui lingi piciorul, te lupți într-al său nume, Furiș te simte-n somnu-i că, tremurînd de frică, Răpezi și-n gîtu-i noaptea o gheară de pisică!

Cu mult este mai nobil un dobitoc sălbatic, Ce naște în pădure cu-al răului instinct, Decît un om nemernic ce-n adunare pacinic Tîrîndu-se tot mușcă, ca cel mai prost insect.

Un om fără iubire, ce nu știe ce crede, Ce astăzi să închină l-acel ce ieri huli, De viață nu e vrednic; dar nici acel ce-l pierde, Onoare așa mare nu poate dobîndi.

Un vierme e în tine, sperjur d-a treia oară! Îți roade-acum rărunchii c-ai vrut să-ți faci comoară, Vînzînd pe vinovații ce știi că n-au putere Ca să-ți răspunză, gîdeo, l-a ta nelegiuire.

Acei ce vezi în somnu-ți că vin să te sugrume, Sunt draci, ai tăi tovarăși, ce zbier, îți fac sermon Voind să-ți ia suflarea într-al Satanii nume, Și daca n-o pot face e cauza, demon,

C-a ta spurcată gură a dat o sărutare Acelor bărbați vrednici, ce-acum te-au oropsit; Și sufletu-ți să iasă, în neagra sa turbare, Pă gură-ți nu cutează, căci este-afurisit.

Iar soarele ce vine de draci ca să te scape, Este Cristos, sărmane, cultul cel sfînt, ceresc: Lăsați-l pre el, zice, de ce-l siliți să crape; Nu știe ce-i se face! Și dracii se-ngrozesc.