Poezie

Meditația VIII: O seară de primăvară la Colintina

Suflați, o, dulci zefiri! suflați aicea iarăși, Suflați p-ăst verde cîmp, viat acum de voi! Suflați pe astă vale, ce variată-n flori De roditori copaci, mă-mbălsămește-aci. Suflați pe astă undă, ce lin se încrețește, Suflați pe a ei pînză, ce-ncet se înfășoară, Suflați p-o-nverzită coastă împarfumată, Ce vecinic cununează acest limpede lac. Suflați p-ăst verde șir de tei mirositori, Suflați p-ăst neted cîmp, înrubinat l-apus, Suflați pe ăst drum neted, suflați drept pe o cale Ce merge colo-ntins l-acel palat frumos. Aci p-ăst pavilion ce stă-ntre lac și tei, Ca în lăcaș al vostru vedeți-mă-ți viind.

Eu viu, copaci, aici Cu lira-mi l-aști zefiri, Ca ajutat de dînșii

Să poci trimite-o odă La cel ce vă sădi.

Dar, zefiri! La voi viu, La voi și iată-mi coarda Cum toată-n deșteptare Numai pă el visînd Și-adaogă puteri.

Adiați, dulci zefiri! Veniți în astă seară A fîlfîi dasupra P-ast falnic monument.

Și cu al filomilei Acel variat glas, Cîntați o odă lină L-acel mormînt preasfînt.

Cîntați a lui virtute, Cîntați a lui dreptate, Ce plină de mărime În cer se însemnă.

Sculați cu al lui nume Noroadele și lumea Ce subt a lui umbrire Fericele-au gustat.

Nu vă sfiiți vrodată Ale-ăstui bărbat fapte, Ce nu se sting cu moartea, Prea falnic să cîntați.

Iată-mă eu în rontu-mi Îi dau acum tămîia Ce-o văz mergînd d-a dreptul Pe frunte-i a fuma.

Și el iată-l d-acolo Cu brațele deschise Ca să-mi primească vine Ruga ce eu îi fac.

Prin el acum cu cerul Vorbesc d-al lui ferice Ce după el aicea Cu-al nostru îl uni.

Auzi-l și d-acolo Cum strașnic poruncește. Trimite-aici dreptatea Să se-ncuibeze-n noi.

Spuneți că al său scaun Aci dasupra noastră În centrul miezei-zilei Vecinic și-a întărit.

Cîntați, ș-ecoa voastră Zboare, meargă-a se uni Cu armonia sfîntă Ce umple-al lui auz.

Cîntați, la veacuri spuneți, Spuneți că vecinici marturi, Cît va trăi pămîntul, În veci îl veți cînta.

C-odată aici un domn, Vrăjmaș al nedreptății, Via c-un veac de aur În ăst norod tristat.

Și spuneți la tot omul Ce soarta-l va-ndrepta Aci în preajma voastră, Să calce-acest pămînt,

Spuneți c-acel prea mare Bărbat, rumân de sînge, Ce-o lume-a fericit, Acum aicea stă.

Subt astă rece piatră, Aci p-al său pămînt, Al Rumâniei reazăm Se-așază adormit.

Dar îns-a lui virtute Cea-n stele desinată Și pă pămînt viindă Slujaște de model.

A ei curată față De aur, nepătată, Brilează după dînsul În veacuri a-l numi.

Ferice de acela, Poet sau și istoric, Ce c-un bărbat c-acesta Putu a se-nsemna.

Și făr-a lua titluri Ce neagră pată naște, Ca îngeri drepți trecură În veacuri a se-nscri.

Ferice și d-acela Preanorocit norod, Ce la cîrmaci c-acesta Inima sa și-a dat.

Vază în el tiranii Prea marea-le rușine Și spre-a lua iertare Aci cază-n genuchi.

Și dintre stele vază-l Cum ochii-aici și-ațintă Și conștiința blîndă Cum stă la dreapta lui.

Cum în a lui viață Pă vremea-acea de foc Se străduia el singur O lume-a mulțumi.

Și subt o lege blîndă De dreaptă-oblăduire, Tot înmuiat în dafini În inimi guvernă.

D-auzi în capitală, Numele lui răsună; Auzi, în țara toată, Pe urmă-i tot jelind.

Și zidurile astea Ce-n ele lumini nasc Vor spune-n multe veacuri Că el le-a-ntemeiat.

În uliți, în spitaluri, În inimi de săraci C-un sfînt tipar ast nume Va fi în veci săpat.

Strigări l-a sa țărînă simțirea-mi scoate-acum. Iat-o e ațintată, vie, toată-nfocată, Se saltă să deștepte, acum în miezul nopții, Și prejmile s-aducă pă piatră-a se-nchina.

Sonet l-a sa virtute răsună coard-acum, D-o înfocare sfîntă auze-o bubuind. Spre-a-i învia țărîna, lira-mi toată în muncă Strigă și iar răstrigă, chemînd numele lui.

În monumenturi zgomot s-aude detunînd... Și-n apele dorminde, în șirul ast de tei... O eco vie vine, sunînd numele lui...

Trăiască! auzi ea zice. Trăiască! în vînt iară, Trăiască! în cer s-aude. Trăiască! iar în mal, Trăiască! tot răsună, în veci numele lui...