Poezie

Meșterul Manole

Manole, Manole, Meștere Manole, Zidul rău mă strînge, Țîțișoara-mi curge, Copilașu-mi plînge. Manole, Manole!

Vara toată stau la muncă Meșteri cîți în țară sînt; Iarna lucrul tot se strică, Osteneala merge-n vînt. Toată lumea e-n veghere Și să miră în tăcere.

Neagul-Vodă poruncește Și să jură-n Dumnezeu: Sau că zidul se-întărește, Sau că mor cum e mai rău; Căci e chiar o dievolie Mînăstirea să nu ție.

Meșterii se-nfiorară Și-ncepură-a se gîndi Cum să facă să nu moară, Căci ei mîine n-or mai fi. Neagul-Vodă ce vorbește Negreșit că se-mplinește.

Meșterul Manole-ncepe Iscusit a le vorbi; Căci el singur se pricepe Ce ispită poate fi De se surpă peste gloată Ce-au lucrat o vară toată.

„De cuvînt să am eu parte, Meșteri buni, mă ascultați! Omenie aibă foarte Fiecare dintre frați: Cere zidul o muiere, Ca să-i fie-ntemeiere!

Mîine-n zid să se zidească Măcar care din femei, Ce va fi să se ivească Cu merinzi, la soțul ei!” Meșterii se spăimîntară Ș-ochii-n jos cu toți lăsară.

„Stați pe loc! și fără frică, Cu credință să jurați! Că din voi nici unu strică Fapt-aceasta ce-apucați! La primejdia obștească, Trebuie unul să jărtfească.

Sufletu-i să se unească Cu al Iudii la un loc, Și țărina-i n-o priimească Nici pămînt, nici vint, nici foc! Blestemat fie-n vecie Cel ce-o spune la soție!”

Ei cu toții se jurară Cum că taina nu o vînd Și apoi se-mbrățișară, Făr-a zice vrun cuvînt; Dar, sunt mulți d-ăi fără frică Ce-astăzi jură, mîine strică.

Cu nevasta fiecare începu a se vorbi, Să nu vie cu mîncare Pînă seara va murgi. Dar Manole-a ei venire O lăsă la norocire.

Meșterii se mai adună Pînă-n ziuă, la zidit; Ș-ucenicii împreună Toți cu toții au venit! Însă tuturor l-e frică A zidi, căci iar se strică.

Soarele către amiază Începu a-nainta, Și Manole-atunci s-așază De unelte a-și căta: „Frați, începem a zidi, Căci sîntem în miază zi.

Puneți mîna pe mistrie, Calfe, ucenici idem, Căci se vede o soție Nu ști-a cui din cîți sîntem.” Calea toți o ațintară, Dar pe loc s-astîmpărară.

Căci e Uța, credincioasă Meșterului cel cinstit, Ce soția-i cea frumoasă La frăție a jertfit. De cînd ea se măritase Un an numai apucase.

O luă de mînă-ndată Și pe zid o întreptă; Cum să stea apoi i-arată Ș-a zidi se apucă. Fie dragoste sau frică, Ea cuvîntul nu i-l strică.

Ceilalți meșteri în mirare, Toți cu groază îl privesc, Și stau toți în depărtare, Căci aproape nu-ndrăznesc, Cînd el dulce îi vorbește Și cu grabă o zidește.

„Astă glumă nu e bună, Manole, iubitul meu; Te gîndește că sunt mumă Și că cresc pe fiul tău.” Dar Manole tot glumește Și cît poate se grăbește.

Pîn’ la piept el o zidise Și ea dulce îi cînta, Zidul tare o strivise Și ea-n lacrămi înota. Dar acum se isprăvește, Zidul mai o covîrșește.

Asta fuse lecuirea Zidul d-a putea ținea; Și d-atuncea mînăstirea Încetă d-a mai cădea. Vînt, cutremur n-o smintește, Uța-n zid o sprijinește.

Neagul-Vodă cheltuise Toat-averea, să credeți, Și-ncă nu se isprăvise Mînăstirea ce vedeți. Se bocește ca muiere Și Manole îi tot cere.

Doamna Despa atunci scoate Din urechi ai săi cercei; „Na, Manole, de se poate, Prinde tu ce știi pă ei, Numai vezi de aurește Mînăstirea ș-isprăvește.”

Cînd Manole de pe cruce Darul merse dă-și luă, Dan și Iașu-ncet se duce, Scara-n mii că sfărîmă. Pizma tot la rele naște Și pe frați îi vrăjmășaște.

Meșterul în turburare Aripi îndată-și lucră, S-avîntă cu o zburare Ș-uite colo mi-ți pică. Stana lui cea mărmurită Ne dă apă lămurită.