Poezie
O călătorie
Cezar Bolliac · 2 min
I
Era frumoasă seara-n acea călătorie!
Ce gînduri dulci visează, ce plan de veselie
Își face-un călător,
Cînd întîmplarea-l duce ca să călătorească
Cu chiar acea ființă ce-ncepe să iubească
Și va-i jura amor!
Mult timp acum trecuse de cînd nu mai iubisem
Eram la toate rece și harpa-mi părăsisem;
Uram orice-ntîlneam;
Dar cerul ne păstrează cîte-o ființă nouă,
Cu care ne întoarce cînd o arată nouă
Sub forma ce iubeam.
Așa trimite rouă ce udă, răcorește
O floare veștejită de-arșița ce-o pîrlește,
Ș-o-ntoarce înapoi.
Dar, pentru toată fapta-i se ține, se păstrează
Pe taină cîte-o rouă, prin care renviază
Și plantele și noi.
El totdauna are o aură-ncropită
Cu care să-ncălzească natura amorțită
De crudul Achilon;
Prin stele el dă faruri acelui ce plutește
Pe valuri furioase, ș-atunci cînd rătăcește,
I-ardică pavilion.
II
Aura ce-mi da viață era o răsuflare
Numai parfum și balsam: gîndeam că printr-o floare
Răsuflă un zefir.
Ochii ei îmi erau fari; sînul ei, pavilionul;
Eu o priveam pe dînsa ca un diadoh tronul:
Trăiam într-un delir!
O să mă cerc a spune ce fel de frumusețe
Avea astă fecioară; dar unde găsesc fețe!...
Cătați în lord Byron,
La ovreiești armonii: acolo se găsește
Portret-unei evreice; prea mult se potrivește
Fecioara de Sion
Cu tînăra-mi vergină. Nici Eufrat, nici Iordanul,.
Nici soarele cel ager ce-a-mpodobit Libanul
Nu crez să fi produs
Mai vii ochi și mai negri. Platanul nu păstrează’.
Pieliță mai curată; Coranul nu visează
Huria ce-a propus.
Nici cu un păr mai negru, nici cu organ mai dulce;
O zînă mai plăcută la fii ce-or să se culce, –
În somn, – nu le poftim.
Cine-a produs-o, nu știu; hurie sau perie,
Știu că gîndesc la dînsa, și simț o bucurie
Eu îi zic heruvim.
III
„Noi începusem drumul și mergeam spre apus.
Se-nchise răsăritul, și numa cîte-o rază,
Slabă și tremurîndă, se întorcea să vază
O urmă ce lăsase soarele ce s-a dus.
Munți de rubin, unde monarhul s-ascunsese
Ca să privească luna, în preajmă-le-ntinsese
Doi întinși oceani
De purpură și flăcări, unde plutea mulțimea
Ostroavelor de aur. În urmă-albea desimea
De aburi în troiani.
Luna,-n convoi de stele, se înălța p-un cer
Albastru, sfiicioasă, ca un monarh fecioară
Cînd priimește sceptrul ce îi încredințară;
Astfel venea Diana să ia un emisfer.
Gonea încet din urmă umbrele rătăcite
Care-și căta azilul pe sub văi zugrăvite
Cu felurimi de flori,
Unde juca zefirii. Mirosea universul.
Privighetoarea nopții-și dregea subt frunză viersul.
Plăcerea da fiori,
Cînd pasările zilei p-a nopții deșteptau;
Cînd se-ntrecea poștașii în fuga cea mai mare;
Cînd munții și colnicii fugeau în urmă tare
Și cînd strigări în coruri pădurea spăimîntau,
Zîna-mi fugea-nainte, eu fugeam dupe dînsa;
Izbea d-a dreptu-n mine răsufletul dintr-însa.
De ce-ntîi să mă mir!
Ea-și întorcea adesea capul să mă privească:
Părea că este-o nimfă, o nimfă cîmpenească,
Gonită de-un satir!