Poezie

Reflecție

I

O, cîte trebuințe chiar omul și le face, Pizmaș pe sine însuși, se las-a se tîrî De patimi și de pofte; își vinde a sa pace Ș-aleargă el de sine sub jug a se vîrî.

În veci fără simțire, trăiesc ca dobitoace, Stăpîni își cată singuri, le zic că sunt păstori; Ca vita fără voie la glasul lor se-ntoarce, Și gem, se-mpovărează subt asprii protectori.

Găsesc de fericire subt jug ca să trăiască; Genunchii lor se-nmoaie și capu l-e plecat, Si oricare povară sunt gata să primească; Se-ntrec, sărut piciorul ce simt că i-a călcat.

Se bucur și sunt veseli cînd capăt vreo poruncă Și mîndri de onoarea că sunt deosebiți, Alerg, cu mare fală, și-n valuri se aruncă; Își uit-a lor ființă la cîte-s porunciți.

La slujbe rușinoase se-ntrec să le-mplinească, Și faptele cu fală ca merite își spun, Și tremur ca stăpînul să nu își necăjească Și liberîndu-l, p-altu s-aleagă mai de bun.

Ce dulce e viața acelui ce trăiește Stăpîn pe sine însuși și nu e-al nimului, Se bucură de toate și toate îi priește; Natura, universul, întregi sunt ale lui.

Iar tristă este starea acelui ce se vede Legat, că nu mai poate de sine-a dispoza; Mașină fără suflet, nici știe, nici prevede De-i dreaptă acea lege ce vin a-i impoza.

Și daca vre o dată simțirea-i se dezgheață, Îi cere socoteală de cîte a făcut; Sau va și el odată să schimbe astă viață, Un glas din iad răsună, îi strigă: ești vîndut!

Departe toate astea! în turme ei trăiască, Cu pielea și cu viața tiranii a-și hrăni; Eu crez în Libertate, și ea mă cîrmuiască, Nu-mi trebuie protector în lanț a m-ocroti.

Departe astă viață de omul cel ce simte, Rămîie pentru-acela născut automat, Ce n-are-inteligință, nici poate da cuvinte Spre ce veni în lume, spre ce fu întrupat.

Ce e acea onoare ce tremur a o pierde La micele căprițe a unui îngîmfat, Stăpîn ce îi sugrumă și nencetat îi crede Născuți pentru serviciu la cîte a visat?

Ce este acel aur din care-și fac podoaba Spre fala unui mîndru despot ce le-a luat Și sufletul și mintea, și le-a depus otrava Ce-omoară-inteligința ce cerul le-a lăsat?

Acel ce-n sărăcie nu poate să trăiască, El sclav a fost să fie și sclav etern va fi! Servească dar, de-i place atît să s-umilească, Tîrască-rse pe praguri, căci sclav el va muri.

II

Îmi place viața lină, speranța înainte; Și-n locuri singurateci, în sine-mi mulțumit, Să nu port acea grijă ce duc cei fără minte; Să dorm îmi place pacinic, de cuget netrudit.

Și pură, tot vergină rămîie a mea pană; Să nu mă facă-n viață-mi de mine-a mă roși. Corupția departe; tentații de Satană Să nu găsească-n mine cărare a veni.

Eu las societatea și grijile ce-omoară Pe toți nesocotiții ce-un bine-și nălucesc, Ce-ațint vre o himeră și-n ea se dezonoară, Ce-o duc în agonie și-ntr-însa se sfîrșesc.

Deștept cu aurora, să stau la o fîntînă Și rouă dimineței pe fruntea mea căzînd, Să-mi cînte rîndurica și fluierul din stînă, Să văz cum naște ziua și turmele păscînd.

Să văz pe muncitorul cum țelina despică, Și-n brazda lui adîncă să-l văz a semăna Speranța unei toamne; sudoarea lui ce pică, Să-l văz privind-o vesel, cînd brazda-i va uda.

La pacinica murmură de-un rîs ce șerpuiește Prin văile verzite cu unda-i de clistar, S-adorm în murgul serii, cînd mierla fîlfîiește Prin frunzele stufoase a unui vechi stejar.

S-ascult privighetoarea pe cînd se dezmierdează P-o cracă înverzită în noaptea fără nor, Acolo unde lațuri și pușcă nu cutează Să tulbure-al ei cîntec, să-i dea vre un fior.

Veniți, iubite muze; etern să fiți cu mine; Să nu gîndiți vreodată că eu vă voi trăda La cîte vă degradă acei ce nu-s în sine Și vînd pudoarea voastră, tiranii a cînta.

Veniți, frumoase zîne! Cu voi eu toată viața O Patrie ș-Amorul în pace voi cînta; Cu voi eu împreună doresc să gust dulceața Ce-o gust aceia numai ce știu a vă visa.