Poezie
Stanțe
Cezar Bolliac · 2 min
I
De cîte ori în brațe te văz cu al tău fiu, –
D-aș ști că parabola-mi o iartă cuviința,
Sau daca adevărul nu vatămă credința, –
Puterea-ți mă silește un eretic să fiu.
Cînd stai cu toată mila spre pruncu-ți a căta,
Îmi pare pe Madona c-o văz d-al doilea-n lume;
Și-ți spui, în conștiință, că nu-ți poci da alt nume,
Decît că ești aceea ce Gabriel cînta.
Iar daca a mea dogmă va fi o rătăcire,
Artistul e de vină, c-a lui dumnezeire
Ca tine de frumoasă a vrut imagina.
Eu simț de datorie și de creștinătate,
Eu simț că dau exemplu de-adîncă pietate,
A mă-nchina la tine și a te adora.
II
Onoarea cea adîncă ce-nspiră-a ta persoană
Mai are înc-o taină ce-nspiră și amor:
De cîte ori m-apropiu, sau văz a ta icoană,
Din unghii pînă-n creștet mă trece un fior.
Amorul mă îndeamnă durerea mea a-ți spune,
Respectul mă oprește și-mi zice ca să tac;
Puternici dopotrivă, nici unul se supune,
Se lupt etern în mine și nu știu ce să fac.
Putința stă la tine, o, angele de pace!
Să intri între dînșii, s-ajuți pe cel ce-ți place,
Să curmi această luptă ce-atîta m-a slăbit.
Îți spui că unul însă e crunt cu mintea-n sine;
Iar altul este tînăr, frumos, leit ca tine;
Acuma dar alege-ți, căci el a biruit.
III
Întocmai ca o rouă ce-n nasturi dimineața
Se lasă pe un mugur ce-acum a înverzit,
Văz lacrăma ce cade din pleopa-ți ce-mi dă viața,
Ș-o sîntă lege-Amorul în ea a zugrăvit.
Cînd ochii tăi de flăcări, frumoși ca primăvara,
Azvîrl a lor schinteie d-un verde de smarant,
Pe buza ta cea vie și veselă ca vara,
Etern în floare-i este un mîndru amarant.
De ce o plăsmuire nu va să mă supuie!
De ce a mea speranță nu poate să se suie
La dulcea amăgire că poate m-ei iubi!
Cînd te recheamă mintea-mi, eu simț o strămutare
Ce -mi dă dureri cumplite; dar crez c-o vindecare,
În loc să-mi facă bine, mormîntu-mi ar grăbi.
IV
Ce este fericirea? Care să fie raiul?
Care să fie pomul oprit la muritori,
Daca nu este sînu-ți care oprește graiul
Și face ca rebelii să-ți fie-adoratori?
Ce floare e aceea ce-Amorul protectează,
De nu sunt trandafirii ce-n față-ți înfloresc
Și care, pe-ndrăznețul ce a-i privi cutează,
Împung atît de ager deloc ce-i întîlnesc?
Ce oară e săgeata ce fabula ne spune,
De nu e cea schinteie ce ochiul tău depune
Cu astă firbințeală în sîngele din mine?
Ce este fermecarea? Ce poate fi răpirea?
Oari încîntarea ce e? De nu e chiar uimirea
Ce simț că-ncet mă fură cînd m-aflu lîngă tine?