Poezie · 1844
Satire și alte poetice compuneri
Focul și statuia de ceară
Un vărsător de ceară ca meșter iscusit
A nimerit odată un chip desăvârșit.
Delicatețea, părul și zâmbitoarea față
Îi dă înfățoșărei un aer de viață,
Dar din nenorocire el chipul a lăsat
Pe lângă foc la care a fost și prelucrat.
Nu este de mirare că statuia de ceară,
S-a risipit îndată aproape stând de pară.
De ai făcut un lucru și vrei ca să-l păstrezi
Pentru viitorie, apoi să depărtezi
Tot răul de-nainte-i și orice-mpiedicare,
Căci altfel este numai zadarnică lucrare.
Șerpele și matca de albine
Otrăvitorul șerpe văzând pe-un teișor
O matcă de albine, ca un lingușitor
Începe să îi spuie: că este preafrumoasă,
Că are multe daruri, că-i lumii prețioasă.
Îi laudă puterea, așezământul blând,
Cu care chibzuiește albinele la rând;
Apoi folosul mare ce lumii se aduce
Prin grele ostenele din fagurul cel dulce.
Adăogând a zice: Tu foarte vrednic ești
A ta împărăție că o învecinești;
Dar îți lipsește arma acea de apărare,
Cu care să-ți ții slava la orice întâmplare.
Pre răi mai mult ațâță un bun decât un rău.
Deci roagă să-ți dea ghimpe pre bunul Dumnezeu;
Cruzia foarte prinde la fețe domnitoare.
Albina la aceste cuvinte-nșelătoare
Răspunde cu blândețe către acel viclean:
— Nu-mi plac a tale sfaturi. Eu trebuință n-am
De veninosul ghimpe, căci sunt încredințată,
Că dușmani înăuntru nu pot avea vrodată;
De cei pe dinafară copiii mă păzesc,
Și eu prea mulțămită pre Dumnezeu slăvesc
Că-n chipul meu arată cum trebuie să fie
Un împărat pe lume: el răul să nu știe,
De sfaturi viclene să fugă ne-ncetat,
Căci binele nu răul lui Cel de sus i-a dat.
Cămila și vulpea
Cămila mult geloasă văzând un țap odată
Cu coarnele cum bate de câini înconjurat,
A început în sine a blestema pre soartă
Zicând: ce ticăloasă eu parte am luat!
Un trup frumos și mare să fie fără coarne,
Să nu aib eu o armă ca slava să-mi lățesc,
Ca dușmanii mei lesne în praf să se răstoarne!
(Geloșii felurite de pricini născocesc
Când vor să tot cârtească). Așa se tânguiește
Cămila mergând tristă cu capu-n jos plecat,
Dar o vicleană vulpe ce-n drum o întâlnește,
Împărtășire multă la soartă-i a luat.
Cămila de-amăruntul își spune scârba toată.
— Cunosc, răspunde vulpea, că mare ai cuvânt,
Dar eu am mijloc sigur ca să te fac cornată.
Colo-n pădurea ceea un loc e în pământ,
De drum nu prea departe; îl vei afla sub zare;
Se cheamă vizunie: la ea oricine-a mers
Și capul său plecându-și a stat păzind răbdare,
Fără de prelungire cu coarne s-a ales,
Precum berbecii, boii și țapii dau dovadă.
Această sfătuire cămilei a plăcut;
Ea nici gândea că leul în vizunii să șeadă,
Dar cine cată coarne, la minte e cam scurt.
Cămila iute-aleargă, cu mare bucurie
Găsește acea bortă sub niște frasini vechi,
Și capul își afundă îndată-n vizunie,
Iar leul cu cruzie o prinde de urechi.
Ea trage, el nu lasă, pân-ce-n sfârșit scăpând.
Acasă se întoarce urechile lăsând.
O, iubitori de slavă! Pre voi v-am arătat,
Ființa de cămilă spre laudă v-am dat.
Cunoașteți că acela ce fala tot gonește
Cu râsul și ocara ades se pomenește.
Uliul, păunul și cioful
Ne povestesc c-odată al păsărilor prinț
A fost pierit. În locu-i trei păsări zburătoare
La împăratul vultur cerea locul deschis,
Păunul, uliul, cioful. Tustrei lămuritoare
Cuvinte de dreptate au fost înfățoșat.
Cu vitezia uliul fălindu-se, dă multe
Dovezi despre războaie în care s-a luptat,
Se laudă păunul cu penele-i plăcute,
Iar cioful juruiește că noaptea fără somn
În veci o va petrece, făcând și jurământ.
Deci vulturul aleasă, pre care gândiți, domn?
Pe ciof! — Și la aceasta așa își dă cuvânt;
Că uliul deși este viteaz ș-a fost oștean,
Nu are îndurare, e aprig și avan.
El nu a dat dovadă de vreo faptă bună.
Nici pe viitorie la dânsul nu e har,
Căci dacă tinerețea cu slavă nu răsună,
Apoi a vrâstei iarnă se trece în zadar.
Păunul este mândru cu lungile lui pene,
Dar cioful este pacinic, nu caută pricini,
Se apără cum poate, și noaptea fără lene
Nu doarme, priveghează.
Stăpânitorii lini
Și trezi pe când supușii în pace dormitează
Mai multă fericire la ei asigurează.
Șoarecul de țară și cel de oraș
Un șoarec de la țară, pre altul târgovăț
Ca pre un vechi prieten, îl cheamă la ospăț.
În strâmta lui căsuță pe oaspe-l priimește.
Îi pune înainte tot ce mai bun avea,
Orz, mazăre și hrișcă; îl roagă, îl poftește,
Dar târgovățul mândru nimic nu vra să ia,
Ș-așa-n sfârșit îi zice:
— Eu mult mă mir, frățico! cum poți trăi aice,
Într-o pustietate, și cum nu ți-e urât?
În viața astă scurtă de ceasul hotărât
Nu poți scăpa oriunde
Ș-oricum te vei ascunde!
Mai bine murind vesel, să zici că ai trăit
Decât mort în viață,
Să nu cunoști a lumii plăcere și dulceață.
Asemene cuvinte au fost pre de ajuns;
Căci șoarecul de țară, de vorba lui pătruns,
Cu oaspele-mpreună, ieși din borticică,
Și preste noapte merse cu pază și cu frică
În târg la un palat
Tot în mătăsărie și aur îmbrăcat.
Din masa de cu seară sta coșnițele pline
Cu fărmături gustoase de pre la țări străine;
Deci târgovățul falnic pre șoarecul țăran
Îndată îl cinstește cu niște parmezan,
Îl pune pe covoare... când iată zgomot mare
La ușă se aude, și preste așteptare
C-un om în casă intră un câine medelean;
Iar șoarecii aleargă, s-ascund pe sub divan,
Nu suflă, pân-în seară.
Atunci sărmanul șoarec, ce-n liniște la țară
Trăia fără de grijă, văzu că s-a-nșelat,
Și cum a sosit noaptea, el drumul și-a luat
Zicând către prieten: viața-n ticnă are
La mine mai mult preț
Decât o-mbelșugare
De griji amenințată a unui târgovăț.
Stigletul și canarul
O față schimbătoare ș-un grai meșteșugit
Sunt chipuri lesnicioase pre om de amăgit;
Dar prin așa mijloace
Nu-nșeli pre dobitoace
Ce nu știu vorbă dulce, nici zâmbet iscusit.
Cu un stigleț canarul îmblând după mâncare,
Sosi-ntr-un loc, pe care
Sta lațuri coperite cu cânepă de-ajuns
Ș-un om pândea-n ascuns.
Canarul de îndată,
Având ispita-n faptă,
Căci nu de mult scăpase din temnița vărgată.
A zis l-al său tovarăș: noi trebui să fugim
De ast loc unde lesne putem să ne robim;
Acea sămânță bună scop rău în sine are.
Nu este nici un om
Atât de galantom
Să lase pe câmp roduri cu bună cugetare;
Haideți în altă parte!..
— Așa! îți vine bine să dai poveți deșarte,
Răspunse lui stiglețul. — Cu gușa plină, vrei
Și hrana să mi-o iei!
Zicând aceste, zboară, la cânepă se lasă,
Ciupește două fire, le află prea gustoase;
Dar vai! îndată simte c-a lui picior e strâns.
Pândașul sosind iute din tufe, l-a și prins,
Și pentru jucărie l-a dat unor băieți.
Din fabulă vedeți:
Că sfaturile bune ne sunt de trebuință
La relele ce-adese ne vin pe neștiință.