Frunzele și rădăcina

Într-o zi de primăvară, frumoasă și seninată, Frunzele verzi a pădurii, umbrind o costișă toată, Au început cu zefirii într-acest chip să șoptească Și să fălească A lor desime tufoasă Și umbroasă, Zicând: „Au nu noi suntem podoaba a văilor ce umbrim, Au nu cu noi și copacul îi falnic și învăscut, Îi răsfățat și plăcut? Apoi de ne lăudăm, noi nici că păcătuim, Căci arborul făr’ de noi, gol, nimic nu însemnează; Și tot noi umbrim păstorul, Și sub ale noastre poale odihnește călătorul, Și a fecioarelor horă sub noi cântă și săltează, Iar dimineața și sara fragede privighetori La noi vin de desfătează Și primăvara serbează. Pân’ și însuși voi, zefirii, ușori și nestătători, Șuguiți cu noi neîncetat”... Atunci glas cu umilință de sub pământ le-au răspuns: „Voi, frunzelor, ați uitat Nouă să ne mulțumiți că vă aflați colo sus.” Deci frunzele, foșnind groaznic, au întrebat cu glas mare: „Cine este-acolo, oare, Cu noi de se potrivește Și cu obrăznicie grăiește?” „Noi suntem aciea care în întuneric trăim Și scurmăm pământul negru, pentru ca să vă hrănim. Au voi pe noi nu ne știți, Că noi suntem rădăcina copacilor răsfățați, Și înalți, Pe care voi înverziți? Deci să vă fie de bine al vostru trai cu trufie, Că natura au vrut să ne osebească, Ca frunza în toată vara alta din nou să-nverzească, Spre trecătoarea podoabă. Pierind însă rădăcina, vă uscați și voi pe loc, Și tot arborul atuncea nu este de altă treabă Decât numai pentru foc.” Fabula de la sine Se-nțelege bine, Făr-a fi tâlcuită de mine.