Poezie

Amintiri, în amurg

Apusul cască roze mari de sânge; Prin parc țâșnesc izvoare de parfum... Ascult cum plâng fântânele și cum Pe nervii mei arcușul serii plânge.

E-o muzică pierzându-se-n trecut, Un vis fugind pe-o strună de vioară, Trezind ecoul stins odinioară Si-amantele ce dorm în gropi de lut.

Ce triste sunt!... cu ochii mari și reci, Se-adună gânditoare pe poteci, În mâini purtîndu-și inimile goale.

Apoi, cu gesturi mute și domoale, Plutesc sfios spre mine, rând pe rând, Și îmi sărută sufletul, plângând.