Poezie · 1921
Avuzul
Emanoil Bucuța · 1 min
Prea slab de azi, prin ură sau căință,
Să-mi rup din piept atâta suferință
Și peste tot ce-a fost încet să las,
Ca o perdea, uitarea fără glas;
Ne-ngăduit nici să suspin Cuvântul
Ce sună-n ape, trece lin cu vântul,
Cu tine-n foșnetul micuței rochi,
În datul mâinii, licurul din ochi:
Și osândit să-mi stai alături bună,
Când toate-n jurul meu vuiesc furtună,
Iar dacă dau să-nfrâng aceste legi,
Să urci sprânceana și să nu-nțelegi;
Aș vrea să-mi iau ființa-n mâini acuma Și s-o sfărâm doar pulberea și spuma! Apoi să nasc din nou, dar fără simț, Nici tălpi de-argint; sau aripi mici cu zimț;
Să nu fiu cartea-n care - oprești un deget,
Nici patu-n care întri, doar eu preget,
Icoana din perete să nu fiu,
În care-n aur doarme Sfântul Fiu;
Ci, risipind reci curcubee-n ramuri,
Avuzul care cântă-nalt la geamuri,
Și-l poți zâmbind, privi de-atâtea ori,
Că-n flori se naște, cade iară-n flori.