Tăcere — Emanoil Bucuța

Vin' iară astăseară din nu știu ce ungher, Când scapă Timpul cea mai gingașă dintre ore, Să’nchee împrejurul culcușului stingher Hohotitoare-albastre și mlădioase hore.

Sunt stoluri amânate de întrebări mai vechi Ce se întorc de-acuma și-mi susură'n urechi.

Priviră de departe atât plutit pe Mări, Atât noroc, alături de-atâta grea năpaste, Încât aleargă toate spre tâmpla cu visări Și cred că n’au acuma de ce să mai adaste.

Sunt pâlcuri amânate de îutrebări de mult Ce se întorc de-acuma și cer să le ascult.

Dar eu le chem aproape și spun râzând, plângând, De căile bătute, de-ascunsele paragini — Ah, de-aș putea în locul acelui singur gând, Știut azi, să le-astâmpăr cu vorbe și imagini?

Sunt cete amânate de-atâtea întrebări Ce se întorc de-acuma și-așteaptă deslegări.

Mă tot feresc și nu vreau să văd că, dacă tac, Cei alergați să afle, triști câte unul pleacă, Iar viața dinăuntru rămâne ca un lac

Lipsit de râuri, care se sară'ncet și seacă.