Poezie · 1875

Antropomorfism

În poiata tăinuită ca-n umbroasă zăhăstrie, Trăia puica cea moțată cu penetul de omăt; Nu-i cucoș în toat-ograda, ce de-iubire căpiat S-urmărească insolenter inocenta ei junie.

Ce cochetă e copila, cu ce grație ea îmblă? Și ce stele zugrăvește în nisip cu dulcea-i labă O găină virtuoasă, o găină prea de treabă, Cu evlavie ea cată fire de-orz și coji de jimblă.

Dară cine să admire a ei nuri și tinereță? Boul chior, ce vede numai jumeta din a lui paie? Ah! în inima-i fecioară simte-o tainică văpaie Pentru cucurigul dulce din cântări de dimineață.

Pierde gustul de mâncare, scormolește, de ți-i milă, În pământ ca să găsească chipul cel dorit într-una, Sau se primblă visătoare, noaptea căutând în lună A lui umbră luminoasă melancolica copilă!

O găină-mbătrânită, venerabilă matroană, Ce demult e schivnicită de lumești deșertăciuni, Ea îi spune-ale ei taine, ca la raza-nțelepciunei Să găsească mângâiere pentru-a gândurilor goană.

Iar călugărița veche, ce demult era iertată, Ce demult se dizvățase de plăcerile d-iubire, Ea cu limba ascuțită clevetește-ntreaga fire Contra demoralizărei propovăduie-nfocată.

Ah îi zise mititica nu privești la rândunele, Cum din cuib scot puii capul, se cutează pe ulucuri Și apoi la miezul nopții îi aud făcând buclucuri, Sărutându-se cu ciocul, drăgostindu-se-ntre ele.

Soarte-avem nefericită îi răspunse-atunci bătrâna: Nu-i găină rândunica, rândunoiul nu-i cucoș. Necredința lor știută-i; aspri, răi, tiranicoși, Ei trezesc vďața-n inimi și apoi o învenină.

Numai flori-s fericite, căci pe aceeași trupină E pistilul feciorelnic și staminul bărbătesc; Sub perdele verzi de frunze, se-mpreun și se iubesc, Chipul junelui din floare c-odoranta lui virgină.

Dar cucoșul ce netrebnic! nestatornic! este drept: Când el sulița iubirei în adâncu-ți suflet bagă, Te simți dusă chiar în ceruri uiți pe-o clipă lumea-ntreagă, Dar pe urmă gelozia sfarmă inima-ți din piept.

Căci pe urmă el te lasă, tristă, slabă, văduvită. Cu aripele-ostenite ziua, noaptea stai pe ouă; Mori de sete și de foame, nici un sâmbure de rouă, Nici priviri de-amor n-aruncă la sărmana eremită.

Ci mai bine nu mai intre în gândirea ta virgină Visele înșelătoare de iubire și plăcere Vin- să-nveți înțelepciunea, a naturii-adânci mistere Și a stelelor mari drumuri, ce viitorul îl lumină.

Cum vorbeau înțelepțește, ce s-audă și să vadă? După gard străin cucoșul se preîmblă-ncet turcește. Puicei-i trece-ndată pofta de-a vorbi filozofește, Ea ascultă cu iubire cucoșeasca serenadă.

Ah, amorul îi pătrunde prin ureche;-n van bătrâna O ciupește-n cap cu ciudă, vrea s-o ție de aripă; Ea se smulge și aleargă tremurândă într-o clipă, Printre gard privește dulce l-arătarea lui păgână.

Iar bătrâna cruce-și face cu-a ei labă și gândește: „Tinereță, tinereță!" și oftând intră-n poiată; Apărată de-ntuneric ipocrita cea șirată Pe un pui nevrâsnic încă alterată-l pricăjește.

Unde este învățatul cu talent fonognomonic Să compuie un compendiu despre blândele impresii, Ce un sunet numa-l naște în simțirile miresei, Cum un cucurigu poate fi adânc, duios, demonic?!

Ce simțiri eroici, mândre, reprezintă cucurigul, Cât curagi ce osebire de-al găinei cotcodac; Ce frumos îi șade creasta ca un roșu comanac. De dorință se-nfierbântă, de amor o trece frigul!

Și maximele bătrânei pe-o ureche toate-i iese, Cum intrară pe cealaltă. Sfătuiri contra iubirei O-nvățară ce-i iubirea. Știe-atât că c-o privire Galișă poate să prindă pe pașaua ce-și alese.

Ș-astfel ea făcând la planuri se-nvârtește prin ogradă Și trezește-n bucuria-i, din gândire somnoroasă, Pe-un clapon, mâhnit călugăr, cu-arătare pântecoasă, Fără creasta de mândrie, fără glas și fără coadă.

Și făcând un paa! angelic, îl întreabă de nu-i frate, De nu-i văr cu Don Juanul ce cânta de gard dincolo. Dar monahul cel sinistru zise tragic: „O! Apollo Mă ferească să fiu rudă cu-aste firi întunecate.

Nu! pe mine preuteasa zeității pământene Lângă focul cel de jertfă, pe altar de cărămidă, M-a lipsit de demnitatea de cucoș ca să-mi surâdă În a mea lipsă de patimi a lui Plato fenomene.

Cu privirea mea cea castă, de-nteres ne-nfluințată, Văd în lume și în lucruri numai sâmburul ș-ideea; Prototipu-l văd în toate, și cu-a geniului scânteie Văd cucoșul lui Mohamet cu-arătare luminată.

În sublime revelații a misterului etern, Mulțămesc vestalei groase ce-mi creă această soartă; Dumnezei or s-ospăteze umbra mea când va fi moartă, Închin viața-mi cugetărei un Pitagoras modern!"

El reintră în chilie, iar puicuța stă pe gânduri, Și mereu prin minte-i îmblă demnitatea de cucoș: „Ce-i lipsește lui Chirilă, ce au verii lui fieroși Și el n-are?" Astfel dânsa meditând îmblă pe scânduri.

Dar îi bate inimioara. Ea la gard se duce iarăși, Să privească iar la idol, cu-a lui pas de maiestate, Creasta roșă, pieptu-n care inima bărbată bate. Cum ar vrea ea ca să-l aibă de-al juniei ei tovarăș!

Cum se teme ea acuma!... El o vede ș-o salută. Ochii-i ard și el îi spune măguliri cavalerești „Nu! el zice în ton liric pentru flacăre cerești Nu există îngrădire, cât de naltă e trecută".

Vrea să zboare; dar Sibylla cu a măturei magie, Ea, ce poartă grija scumpă pe-al vestalelor palat, Îl lovește și alungă cavaleru-naripat... Și în urma lui puicuța se uita cu nebunie.

Suferințele lui Werther se urmează-n pieptu-i toate, Deși nu ca el eroic vrea cucoșul să s-ucidă; El iubește ea socoate cum portița să-i deschidă, Dar rușinea-i virginală de la scopu-i o abate.

„Nu, nu! Ca din întâmplare, ca dincolo rătăcită, Să mă afle cumva noaptea și să-mi caute chichiță." Și când luna împle noaptea, trist, ea urcă o căpiță, Sare gardul și timidă lin pășește îndrăgită...

Rămâneți cu bine toate a copilăriei soațe, Căci instincte tăinuite au învins în ea fecioara. „Ce-am să pierd?, gândește dânsa, tot îmi spun de o comoară De păzit grea, ce odată trebuie s-o pierzi în viață."

Dar deodată el s-arată rușinoasă vrea să zboare, El aleargă după dânsa cum ar vrea și cum n-ar vrea; Cum îi place să se lase prinsă. Sub aripa-i grea, Ea se simte fericită, deși-afectă supărare.

Vrei să fugi?, suspină dânsul, mă urăști atât de tare? Te urăsc! surâde dânsa cu-inocentă șireție, Cum să nu te-urăsc, tirane, când tu vrei să-mi faci rău mie? El jură că nu și cere botișor de împăcare.

Cum să nu-i dea? Poate dânsa să refuze-o rugăciune, Spusă cu delicateță și poetic-formulată? S-ar cădea ca să reziste? șade bine? înfocată, Fericită e că pierde ce-ndoiește prețu-iubirei.

Ceru-ntinde sus senina-i pânzărie de azur, Ca cusută e cu stele tremurând de-aurul lor grele. Când o-acopăr a lui aripi, când îl simte pe-a ei șele, Inocența-i sângerează, i se-ntunecă-mprejur.

Ține mult această dulce, amoroasă nerozie. Al ei suflet se topește de-ntunericul molatec, Simte pare c-o pătrunde un piron roș de jeratec, Ce-o omoară ș-o turbează, o-ndeliră ș-o sfâșie.

Ochișorii și-i închise, ca topită stă acuma, Și în vocea ei muiată pipăiește nențeles. El o mângâie, o-ncredință, că de cer a fost trimes Și menit ca s-o iubească și să-i joace dulcea glumă.

Tu! ea zise ce frumos ești, rege-al lumei de găine. Eu te iert! amoru-ți dulce ca și miros de garofă. Și ca-n vechile tragedii el răspunde-n antistrofă: Tu ești Venus în poiată, ochii tăi cerești lumine.

Din istoria puicuței asta-i partea cea întâie, Asta e icoana scump-a săptămânelor de miere; „Poezia-i intervalu-ntre plăcere și plăcere" Optimist filozofează cu cucoșul ce-o tămâie.

Dar curând al ei caracter și simțirea ei naivă Se schimbă-n cochetărie. Cucoșeii cei mai tineri Împlu curtea strălucită a moțatei noastre Vineri Și la glasul lor subțire ea s-arată milostivă.

Al găinăriei-Adonis, cu privirile-ndrăznețe, Petit-crevé blazat, ironic, cu pasiuni titanomahe, Obiectiv cronicei zilei a găinelor monahe, Pe tipic îi face curte Lovelace de la cotețe.

Cu plăcere ea admite curtea junelui șagalnic. Orice-obrăznicie, rugă, ea îi trece cu vedere, Ca-n sultanul vechi să-escite gelozie și durere Vai ! de unde poate crede un sfârșit atât de jalnic!

Căci sultanul, care-o crede cum că e necredincioasă, Tânărului Cicisbeo el acum căta pricină. Cu curagi el se ridică, creasta-i roșă se-nvenină Și lugubru el îi zice: „Fugi sau mori tu, ticăloase!"

Făt-Frumos gâtu-și îndoaie îndărăt și îi răspunde: Nu m-atinge-a ta insultă, tu, de-origină plebeu Diferența prea e mare, cine ești? și cine-s eu? Eu petrec și eu fac curte cui voiesc și orișiunde.

Te-oi sili să lupți cu mine! iritat strigă sultanul. Își zburli penele-n ceafă și cu furie s-aruncă. Luptă crunt, pe când deoparte stă nefericita pruncă, Urzitoarea Iliadei, ce își plânge Don Juanul.

Se trântesc, se rup cu ciocul și mănâncă tăvăleală Obosesc. Se naște-acuma pe-o minută armistiț. Dar curând se-ncaier iarăși. Don Juanul cel pestriț Cade-n sânge și sultanul trâmbiță pe el cu fală.

Iară dońa nu trădează ce-n simțire-i se petrece, Nu trădează de-i durere, voioșie, nepăsare Poate vru să deie prețul părții cei învingătoare Și de-aceea rămăsese ca și marmura de rece.

Ci profetic se arată preoteasa culinară Ia pe mort în poala-i sacră, de-a lui haină îl despoaie; Ea îl spală-n apă sfântă, și în scumpe măruntaie Pun miresme felurite pentru jertfa mortuară.

'N-învârtiri misterioase peste focul vetrei sfinte, Ea-l întoarce, curățindu-l de lumeștile-i păcate. Palamarul ce slujește pământească zeitate În Olymp îl ia și-l duce, jertfa zeilor fierbinte.

Și în râsuri nesfârșite, artificiă de glume, În vorbiri spirituale, observații învățate, Despre-a artei culinare mari mistere-ntunecate, În divină nepăsare, ei stau jertfa s-o consume.

Vai! de ce nu ține nimeni o orație funebră Și nu-ntoană-un De profundis pentru soarta-i mucenică! Peste-a raclei porțelane nici o lacrimă nu pică. Inima zeilor lumei, de ingrată, e celebră.

Ori n-au fost eroi în lume, înțelepți și virtuoși Unii-n lupte pentru bine a lor sânge și-l vărsară, Ceilalți lângă lampa albă sânta viață-și consumară Să-i lumine ca să aibă soarta bietului cucoș?

Oare el nu are asemeni soarta oricărei ființe? Suferințele unůia bucurii li sunt altora; Viața multora se stinge spre-a hrăni viața multora Și mâncarea reciprocă e-a istoriei ființă.

Bietul rac! De viu l-aruncă ca să fiarbă-n vinul cald. Câte sufere? ce-i pasă celui care nu e rac! Ce îi pasă păsăruicei ce muncește pe-un gândac Sau paingenul, ce suge capul muștei de smarald.

Păsăruica ia în sine simțul, gândul dintr-un greier Ce ucide. Al lui suflet pe-al ei suflet -navuțește... Și cucoșul care moare naște-n cel ce-l mistuiește, Cine știi ce simț în suflet, cine știi ce gând în creier.

Dar sultanul spre durerea puiculiței lui naive, Ce-omorî-n duel pe-un tânăr de-o speranță-atât de mare, La răcoare-i pus sărmanul, ca să cugete-n mustrare L-ale codicei penale paragrafe respective.

Deci puicuța văduvită singuric-acum rămâne. 'N-început își plânge soarta și părea nemângâiată; Dar curând cucoși mai tineri împlu partea neocupată A duioasei inimioare de amor și jale pline.

Ea învață ca să uite. Ca marchiza de Châtelet, Care pe Voltaire bătrânu-nlocui cu Saint-Lambert. Pentru inima-i vicleană cucoșeii nu se cert, Căci din tânăr în mai tânăr ăn-academia-i îi ié.

În curând ea pierde-n curte tot al noutății farmec. Nu-i cucoș ce nu-i luase tot ce-o puică poate da, În curând alte găine al ei nimb l-întuneca, Cum odată-l întrecuse, pe Harun, vizirul Barmeg.

În zădar li imputează a lor gânduri senzuale. „De răspunde cu-ironie unul din amanții foști Inima-mi întreag-a ta e dar ce vrei noi suntem proști, Simțul îmblă dup-o carne mai tânără și mai moale."

În curând cade pe gânduri, deveni curând bigotă; Cum se-ntâmlpă, din Phrinee deveni călugăriță. Limba-i îmblă, ascuțită ca la vechea-i protectriță Poiata afurisește și ograda poliglotă.

Și atunci găinăreasa de căderea-i se îndură: Despărți găinărimea cu viață imorală De chilia solitară a puicuței, ce își spală A trecutului păcate prin asceza cea obscură.

Ea căta societatea părințelului Chirilă, A claponului lugubru cu humorul lui de bute; El iubește-n ea ideea frumuseței cei trecute, În matroana desflorită vede încă pe copilă.

Ea vedea în înțeleptul cu-arătare reverendă Prototipul cucoșimei, pe-al cucoșilor cucoș, Când cu flori de-oratorie și cu ochi bisericoși, Adâncit platonizează în tiradă somnolentă.

Astfel dar fini și dânsa drumul sorții pământene: Arde lumânarea vieții până la un căpițel. Și acum la bătrânețe, să-l uzeze și pe el, Ea drept candelă l-aprinde ființei suprapământene.

Untdelemnu-n sânt-pretinsa vatră a bigoteriei E același ce-n amoruri pământene-a licurit; Duhul sfânt în chip de porumb nu din cer s-a pogorât Ci mai jos de brâu l-avuse Iosif și l-a dat Mariei.

Iară voi, ce-n nopți când luna peste vârfuri de copaci Ca un scut de-argint răsare, împlând lungile alee C-umbre negre și dungi albe urmăriți pe vreo femeie, Supusând sub a ei poale mult mai mult decât doi craci;

Voi, ce-uniți tot universul în zâmbirea minții scurte, Ce cătați gândiri de înger -n-ochii mari, cari vă par Două nopți însprâncenate, vie-vă-n minte măcar Cum că demonul din ochii-i e același de sub burtă.

Ah, gândiți o clipă numai la sulița cu vârf roș Și la rana ce o face, sângele-inocent ce-l varsă Ca să vezi câte iluzii minte inima cea arsă, Pe când dońa e-o găină și seniorul un cucoș.

Deci dară, boieri de cinste că-mi făcui tot boierescu Mai cu rime, mai cu vorbe, când de samă, când de clacă; Am ajuns la deci mă scarpin închid cartea mea posacă Și cu multă plecăciune vi se-nchină

Minunescu.