Poezie · 1871

Aveam o muză

Aveam o muză, ea era frumoasă, Cum numa-n vis o dată-n viața ta Poți ca să vezi icoana radioasă, În strai de-argint a unui elf de nea! Păr blond deschis, de aur și mătasă, Grumazii albi și umeri coperea, Un strai de-argint strâns de-un colan auros Strângea mijlocul ei cel mlădios!

Și talia-i ca-n marmură săpată Strălucea albă-n transparentul strai, Sâni dulci și albi ca neaua cea curată, Rotunzi ca mere dintr-un pom de rai; Abia se ține haina cea bogată Prinsă ușor cu un colan de pai, Astfel adesea mă găsea veghind Nori străbătea o umbră de argint.

Crinul luminei strălucea în mână Reflectând dulce mândrul ei obraz, Razele dulci loveau fața-i senină, Rotunzii umeri și-albul ei grumaz; Părul lucea ca auru-n lumină, Straiul cădea de pe-umeri de atlaz, Ochi mari albaștri-n gene lungi de aur Și fruntea-i albă-ntunecată-n laur!

O dată-n viața-i muritorul vede În visul său un chip așa d-ales! Eu... fericit c-amantul blondei Lede, Nebun de-amor, eu o vedeam ades, Venea-n singurătatea mea pe îndelete, Rătăceam mâna-n păru-i blond și des, De pe-umeri haina-i luneca ușor Vedeai rotundul braț pân-subsuori.

Părea c-așteaptă de a fi cuprinsă, De-a-și simți inima bătând cu dor, Ca buza ei de-a mea să fie-atinsă, Ca graiul ei să tremure ușor, Să văd privirea veselă și plânsă, Să aud glasu-ntunecat de-amor Și la ureche dulce să-i repet Cântul, ce-n gândul meu se mișcă-ncet.

O, îmi șoptește numa-n dulci cuvinte Neînțelese, pline de-nțeles, O, îmi surâzi cu gura ta fierbinte, Tu, înger blând cu ochii plini d-eres, Căci al tău zâmbet îmi aduce-aminte C-un înger ești ce fu din cer trimes, Ca să mângâi junia mea bogată Cu-a ta zâmbire dulce și curată.

S-apropia, în aer suspendată, Și brațul ei grumazu-mi cuprindea, Priveam în sus la fața-i luminată, La gura-i mică care surâdea Din ochi albaștri raza-ntunecată, Plină de-amor în ochiul meu cădea, Talia ei subțire-n colan strânsă Tremura scump de brațul meu cuprinsă.

Ea a murit. Am îngropat-o-n zare. Sufletul ei de lume este plâns. Am sfărmat arfa și a mea cântare S-a înăsprit, s-a adâncit s-a stins. Îmi plac a nopții turburate oare, Îmi place de dureri să fiu învins; O, de-aș orbi, de-aș amuți odată, Că-n lume nu văd lumea căutată!

Eu nu văd munții înecați de nouri, De care gându-mi vultur s-acăța; N-aud a mării înmiite-ecouri, Ce-n glasul meu măreț s-amesteca; În codri-antici n-aud muget de bouri, Trezind zilele vechi în mintea mea, Codrul din munți, râul din vale-mi tace De ce nu pot în praf a mă preface!