Poezie · 1873
Care-i amorul meu în astă lume
Mihai Eminescu · 1 min
Care-i amorul meu în astă lume:
Este-al bravurei coiful de aramă,
Sau al mărirei aspru rece nume?
Sau este claustrul cernit, ce cheamă
Cu-a lui icoane sânte-ngălbenite,
Cu clopotu-i vestind a morții dramă?
Sau este chipul blând unei iubite,
Ce, dulce, pură, sântă și frumoasă,
Să-mi facă zile albe, - ore-aurite?
O văd adesa steauă radioasă
'N-oglinda sufletului meu o zeie
Ș-a ei privire-asupra mea se lasă:
De înger suflet, chipul de femeie;
În visul vieții ei ea sfânt surâde
Și mă-namor de-oricare-a ei idee,
Când lumea-amar de visu-acesta râde:
Nu e femeia ce crezi tu, nebune,
Și chipul care inima-ți l-închide
Nu este-n lume. Cine-atunci mi-a spune
Unde e îngerul cu-aripi senine,
A sufletului meu scumpă minune?
Ea n-a fost niciodată... doar în tine
De-a fost vrodată ea, de mult e moartă,
Astfel de chip o dată-n lume vine.
Dar de nu e, mângâie-ți a ta soartă
Crede: că ea dodată cu-a ta fire
Trecut-a-n lume-a ceriurilor poartă,
Dar înainte de-a-i-ntâlni privirea,
Ea a murit și-a ei ființă bună
E colb în lume, umbră în gândire!
De-aceea-n înstelate nopți cu lună,
Pasu-ți îndreaptă, cată cimitirul
Și un mormânt ți-alege, ți-ncunună,
Încoardă-ți lira scumpă, iară mirul
Al vorbelor iubirei tu îl varsă
Pe-acel mormânt ce-l înverzește pirul
Și zi: Dormi dusă, inima mea arsă.