Confesiune

Aciea este lumea... de-o sfarăm e sfărmată. De sfărăm pe vecie acest idol de lut Eterna pace-ntinde imperiul ei mut Și soarele pe ceruri se-nchide ca o rană Ce arde-n universul bolnav de viață vană. Și marea tace-nceată; cântau strigoi; mișcare; O noapte condensată, în veci nepieritoare, Ca noaptea din sicriuri, din groapă, din caverne Povestea liniștită a morții cei eterne... Nu vezi că deși chipu-mi arat-a fi de gheață, Un vis al meu căldura-i, lumina și viața? V-am înșelat, nemernici, v-am închegat în vreme, V-am aruncat în viață plecați sub anateme Să vă urâți din leagăn, să v-omorâți în vain, V-am semănat în spațiu pe voi sămânța Cain, Să curăț am vrut sânu-mi de tot ce-i crud, spurcat Și pentru voi anume creai al vieții iad. Și să vă-nșele vecinic l-am îmbrăcat frumos Cu nopți senine-n stele, cu soare auros. În sâmburii durerii eu pus-am fericire, În vicii am pus miere și în păcat zâmbire. Tot ce-aspirați în lume, toate-au același fine. În mantie de rege m-am îmbrăcat pe mine Și de vă-ntindeți mâna dup-a mea umbra-avară, Las mantia să-mi cadă și mă revedeți iară. Coroană, aur, glorii, cântare și comori, Istorie și nume, iubire și onori Sunt basmele ce-nconjur, râzânde, chipul meu: Atingeți-le numai și veți vedea că-s... eu. Din frazele istoriei mirosul meu v-atinge... Am zugrăvit în ochii-ți semănături de stele. Moarte și nemurire sunt numai umbre a mele.

Ca să vă-nșel privirea am născocit eu timpul. El vă arată iadul, imperiul, Olimpul Și cu mândrie poartă a veciniciei mască Când mama lui e-o clipă, care când stă să-l nască Îl și ucide. Totuși, în clipa suspendată, Dacă din noapte-eternă o ființă se arată, El vede cer și stele, oceanul, universul;

El nu-mi zărește ochii, el nu-mi aude mersul Ce-l sperie trecutul gigant cu visuri sumbre. Viitorul gol, nimica și umbra unei umbre. A clipelor cadavre din cărți el stă s-adune, În petice de vreme cătând înțelepciune. Ce înțeles au ele... ce este a lor fire? Nimicnicie, umbră, mizerie, pieire.

Nu vrei s-asculți de mine. Nu știi s-asculți. Mi-e milă. Nu este dat ca omul cel muritor, în silă Să poarte-n a lui suflet confesia-mi cumplită, Să ducă-n piept durerea aceea ce menită A fost ca să o poarte o omenire toată, Prea grea pentru un om e... ea trebuie sfărmată În mii bucăți, ca astfel să o puteți purta. Nefericite iată confesiunea mea.