Poezie · 1883
De-oi adormi
Mihai Eminescu · 1 min
De-oi adormi curînd
În noaptea uitării,
Să mă duceți tăcînd
La marginea mării.
Nu voi sicriu bogat,
Făclie și flamuri,
Ci-mi împletiți un pat
Din tinere ramuri.
Să-mi fie somnul lin
Și codrul aproape,
Luceasc-un cer senin
Pe-adîncile ape,
Care-n dureri adînci
Se nalță la maluri,
S-ar atîrna de stînci
Cu brațe de valuri,
Se nalță, dar recad
Și murmură-ntr-una,
Cînd pe păduri de brad
Alunecă luna.
Și nime-n urma mea
Nu-mi plîngă la creștet,
Doar moartea glas să dea
Frunzișului veșted.
Să treacă lin prin vînt
Atotștiutoarea,
Deasupră-mi teiul sfînt
Să-și scuture floarea.
Cum n-oi mai fi pribeag
De-atunci înainte,
M-or troieni cu drag
Aduceri aminte,
Ce n-or ști că privesc
O lume de patemi,
Pe cînd liane cresc
Pe singurătate-mi.