Poezie · 1880

Din Halima

Harun-al-Rașid prin Bagdad adese Tiptil pe uliți cu vizirul iese, Pe când prin frunza verde de platane Seninul nopții luminos se țese.

Prin umbra neagră-n strâmte ulicioare Ei pe ferești se uită, prin pridvoare, Colo aud râzând cu veselie, Dincolo suspinând vreun om ce moare.

Și-astfel sultanul singur cercetează Orașul lui, pe când în somn visează. Durerea toat, adâncu-ntreg al vieții Va s-o pătrunz-a minții sale rază.

Giafer vizirul l-asfințitul serii I-arată ale vieții vii mizerii. Nu de războaie, chin și crudă moarte De-adâncul gol al inimei te sperii.

Deci într-o seară-ajung mergând departe, Pe uliți strâmte și prin pieți deșarte, Sub zidul unei case vechi și negre, Cu trepte scunde și cu ușe sparte.

Aud din întru țipăt și suspine, Aud cum unul bate pe-oarecine, Iar cel bătut țipa strigând mai tare: „ Te rog, bătrâne, dă, mai dă în mine."

Ei stau uimiți. Giafer pe scări se suie, Încet cu mâna ușa o descuie, Se uită-nluntru și-o minune vede, Cum ca să vadă n-a fost dat altuie.

Privi-ntr-o sală-ngustă însă naltă Și cărți în rafturi, una peste altă, Mașini și sticle, topitori, metaluri, Ici pergamente, colo o unealtă.

Iar un bătrân cu o frânghie udă Lovea-ntr-un tânăr, ce-n durere crudă Se zvârcolea:„ Mai dă, te rog, în mine, Ca Domnul a ta rugă s-o audă."

Bătrânul însuși îi plângea de milă Vedeai că spre a-l bate-și face silă, Ștergându-și ochii săi cei plini de lacrimi Dădea mereu în el ca într-o grilă.

Uimit Giafer se-ntoarce și îi spune Sultanului văzută-acea minune; Și-au hotărât la Curte a-i aduce, Pe amândoi la cercetare a-i pune.

A doua zi Harun în tron de fală, Înconjurat de suita lui regală, Ordonă ca pe-acel bătrân de-aseară Și pe-acel tânăr să-i aducă-n sală.

Și-atunci apar l-a tronului său treaptă Bătrânul alb cu fața înțeleaptă, Ținând de mână pe un mândru tânăr Ce ochii lui sfioși în sus i-ndrepată.

Ei după chip păreau de viță-arabă, Dar fața celui tânăr este slabă Și palidă de multe suferințe Deci cu mânie împăratu-ntreabă:

„ Ce ți-a făcut, moșneag fără de milă, Acest băiat de-l chinuiești în silă, Când el te roagă chiar să dai într-însul, Și pare-atât de blând ca o copilă?"

Bătrânul zise vorbele aceste: „ Stăpâne, lucrul nu îl știi cum este Ciudată e istoria ăstui tânăr, Deci voie dă-mi să-ți spun a lui poveste.

Tu vei fi auzit de un anume Ali-ben-Maimun, unu-a fost în lume, Un învățat și cititor de zodii, Un vraci prea înțelept cu mare nume.

Cutreierat-au dânsul lumea toată, Orașe, țări din sfera depărtată, Pustiile Saharei, râul Gange, Și la izvorul Nilului odată.

Acesta dar trecând odinioară Pe-a lui cămilă arida Sahară, Sub arșița cumplită de amiazăzi Ce sacă râuri, lacuri și izvoare,

Vuind aude împrejuru-i vântul Samum, ce-n gură-ntunecă cuvântul, Și volburi de nisip rotind în aer Cu ceru-ntunecat uneau pământul.

Prin volburi repezi și prin vânt fierbinte Zbura pe-un cal arab mereu nainte, Ca o fantasmă albă a pustiei: Era femeie ce-și ieșea din minte.

Căci volburi de nisip o-mpresurară Și calul ei în loc l-împiedicară, Iar ea țipa cu un copil în brațe Chemând pe-Ali în ajutor să-i sară.

Cum volbura-mprejuru-i se rotește, Cum arde vântul viața-i și cum crește, Prin aer ea îi aruncă copilul Strigând: O, mântuie-l, Ali, grăbește!"