Poezie · 1866

Din străinătate

Când tot se-nveselește, când toți aci se-ncântă, Când toți își au plăcerea și zile fără nori, Un suflet numai plânge, în doru-i se avântă L-a patriei dulci plaiuri, la cîmpii-i râzători.

Și inima aceea, ce geme de durere, Și sufletul acela, ce cântă amorțit, E inima mea tristă, ce n-are mângîiere, E sufletu-mi, ce arde de dor nemărginit.

Aș vrea să văd acuma natala mea vâlcioară Scăldată în cristalul pârăului de-argint, Să văd ce eu atâta iubeam odinioară A codrului tenebră, poetic labirint;

Să mai salut o dată colibele din vale, Dorminde cu un aer de pace, liniștiri, Ce respirau în taină plăceri mai naturale, Visări misterioase, poetice șoptiri.

Aș vrea să am o casă tăcută, mitutică, În valea mea natală, ce undula în flori, Să tot privesc la munte în sus cum se ridică, Pierzându-și a sa frunte în negură și nori.

Să mai privese o dată câmpia-nfloritoare, Ce zilele-mi copile și albe le-a țesut, Ce auzi odată copila-mi murmurare, Ce jocurile-mi june, zburdarea mi-a văzut.

Melodica șoptire a râului, ce geme, Concertul, ce-l întoană al păsărilor cor, Cântarea în cadență a frunzelor, ce freme, Născur-acolo-n mine șoptiri de-un gingaș dor.

Da! Da! Aș fi ferice de-aș fi încă o dată În patria-mi iubită, în locul meu natal, Să pot a binezice cu mintea-nflăcărată Visările juniei, visări de-un ideal.

Chiar moartea, ce răspânde teroare-n omenire, Prin vinele vibrânde ghețoasele-i fiori, Acolo m-ar adoarme în dulce liniștire, În visuri fericite m-ar duce către nori.