Poezie · 1876

E împărțită omenirea...

E împărțită omenirea În cei ce vor și cei ce știu. În cei dentâi trăiește firea, Ceilalți o cumpănesc ș-o scriu. Când unii țese haina vremei, Ceilalți a vremii coji adun: Viață unii dau problemei, Ceilalți gândirei o supun.

Dar pace este între dânșii: Ce unii fac iau alți-aminte. Căci până azi domnește-ntr-înșii A cărții tale graiuri sfinte. N-a intrat viermele-ndoielii, Copil e ochiul lor când vede, Căința văd urmând greșelii, Căci omul tot în tine crede.

Al răului geniu arate-mi Un om din viță pământească, Ce-ar fi-ncercat ale lui patemi Naintea ta să-ndreptățească; Căci buni și răi trăiesc în tine, Cuvântul tău e calea lor De-a lor abateri li-i rușine, Căci tu ești ținta tuturor.

Virtutea nu mai e un merit, Căci merit nu-i când nu e luptă. Asupra ta ei nu se-ntărât Cu viața-n joc, cu mintea ruptă; Mânând cu anii colbul școlii, Ei cred făr-a fi înțeles, Din cărți străvechi roase de molii Își împlu mintea cu eres.

Ei nu pătrund a ta mărire Minune-i pentru dânșii tot. Necercetând nimic în fire, Nimic nu știu, nimic nu pot; Căci nu-i supusă lămuririi Gândirea-n capul înțelept La toate farmecele firii Se bat cu mânile pe piept.

Urmând a cărților străveche Statornic, nemișcat învăț, E surdă azi a lor ureche Privindu-ți firea cu dispreț; Legată-n lanț e a lor minte Și rodul minții e sălbatec, Se plac în mistice cuvinte Și-esplică totul enigmatic.