Poezie · 1875

Fata-n grădina de aur

A fost odat-un împărat el fu-ncă În vremi de aur, ce nu pot să-ntorn, Când în păduri, în lacuri, lanuri, luncă, Vorbeai cu zeii, de sunai din corn. Avea o fată dulce, mândră, pruncă, Cu cari basme vremile ș-adorn, Când trece ea, frumoase flori se pleacă-n Ușorii pași, în valea c-un mesteacăn.

În van i-o cer. Bătrânul se gândește, Prea e frumoasă, prea nu e de lume Mă mir cum cerul nu s-ademenește Să scrie-n stele dulcele ei nume; E rău poetul care n-o numește, Barbară țara unde-al ei renume Încă n-a-ajuns, și chipu-i răpitori Nu-i de privirea celor muritori.

În vale stearpă, unde stânci de pază Înconjurau măreață adâncime, Clădi palat din pietre luminoase, Grădini de aur, flori de-ntunecime; Iar drumul văii pline de miroase Afar de el nu-l știe-n lume nime Acolo ș-a închis frumoasa fată, Ca nici o rază-a lumei să n-o bată.

Sale-mbrăcate în atlaz, ca neaua. Cusut în foi și roze vișinii, În mozaicuri strălucea podeaua, Din muri înalți priveau icoane vii; Fereasta-i oarbă, deși stă perdeaua, De-aceea-n sale ard lumini, făclii, Și aerul, pătruns de mari oglinzi, E răcoros și de miroase nins.

O noapte-eternă prefăcută-n ziuă, Grădină de-aur, flori de pietre scumpe, Zefir trecea ca o suflare viuă, Și-n calea lui el crenge grele rumpe. Cu-aripi de-azur, în noaptea cea târziuă, Copii frumoși ai albei veri se pun pe Boboci de flori, când ape lin se vaer Zbor fluturi sclipitori, ca flori de aer.

Acolo-nchisă cu mai multe soațe, Ca ea copile și soții de joacă, În lumea ei sălbatic se răsfață, În străluciri viața ș-o îmbracă. A ei priviri sunt tinere și hoațe, Zâmbirea-i caldă buza-i stă s-o coacă, Și-n acest rai, în astă lume suavă De mulțămire se simțea bolnavă.

Dar de a ei frumseță fără seamăn Auzi feciorul de-mpărat Florin, Norocul lui cu-al ei îi pare geamăn, De-atunci un foc îl mistuie în sin. „În van stau locului, stau să mă-ndeamăn Cu munca mea, cu dorul, cu-al meu chin." Pătruns de dorul neștiutei verguri, S-au dus să ceară sfat la sânta Miercuri.

Alai, convoi, îi zise atuncea sfânta, Napoi trimite, nu lua nimica, Și singurel te du de-ți cată ținta, Căci strimt e drumul și e grea potica. Ia calul meu cel alb; el se avântă, Ca gândul zboară-n lume fără frică, Dar dacă vrei s-o afli, ține minte: Nu sta în valea-aducerei aminte.

Porni în lume, singurel, în toiu-i. Îl duce calu-i frățior cu vântul De aur păru-i și frumos e boiu-i, Fecior de-a drag, cum n-a văzut pământul, O stea el pare-n neamu-i și în soiu-i Cu bine meargă-mi și să-l ție sfântul. Ajunse-o vale mândră și frumoasă Părea că-i chiar grădina lor de-acasă.

Și sub un tei el de pe cal se dete, Se-ntinse leneș jos, pe iarba moale Din tei se scutur flori în a lui plete Și mai că-i vine să nu se mai scoale. Și calu-i paște flori, purtând în spete Presunul lui și șeaua cu paftale, În valea de miros, de râuri plină, În umbra dulce bine-i de odină.

De-a lui bătrân el își aduse-aminte, Cum îl lăsă și cum porni în lume, Dorind cu o iubire-așa fierbinte: O umbr,-un sunet, un nimic, un nume. L-apuc-un dor de țară și părinte, Tot ce-a dorit ți pare-atunci că-s spume, Și când pe calul lui el iar se simte, Napoi apucă, peste drumuri strimte.

Dar îndărăt ajuns, l-apucă dorul Din nou, neliniște, iubire-adâncă S-aruncă iar pe cal, urmând amorul Ce-n al lui suflet neclintită-i stâncă. În van l-oprește regele, poporul, E dus de-o stea ce arde-n minte-i încă, Dorit de raza unor doi ochi tineri S-a dus să ceară sfat la sfânta Vineri.

Voinicul meu, îi zise-atuncea sfânta, De ce-ai stătut în valea amintirei? Pentru oricare e frumoasă, blândă, Cu curte-oricărui seamănă. Ceirii Din acea vale inima-ți frământă. Nu sta în ea. De te-nchinași iubirei, Te du de-o cată, și-n a ei fereastă, De-o vezi deschisă, zvârle floarea astă.

Dar să nu stai în valea desperării, Ce-n a ta cale tu vei trece-o sigur. El iar porni în lumea întâmplărei, Bolnav de dor și de-a iubirei friguri. Dădu de-o vale-n asfințitul serei, Prin crenge negre umbre se configur. Întunecoasă-i, cum o simt doar orbii, Și fâlfâiesc prin aer rece corbii.

El de pe cal se dete. în pădure Șoptește frunza, ramuri stau de sfaturi Și somnul nu voiește ca să-l fure, Căci umedă e frunza lui de paturi, Urechea-i trează a dumbravei gure Le asculta șoptind din mii de laturi, Și corbii croncănesc și zboară-n fală În aer clar ca pete de cerneală.

Atunci o frică inima-i pătrunde, Pe cal se pune și fugi din vale, Și-n loc s-urmeze drumu-acolo unde Voia să meargă, s-a întors din cale. Sosește iar în țară-i, de-l pătrunde Din nou un dor, o amărâre,-o jale. Atunci din nou el o luă pe mâneci Să ceară sfat acum sântei Dumineci.

Ai stat în valea desperărei iară, Îi zise sfânta, ci din nou pornește! Îți dau o pasăre cu tine zboară Cu calul tău, unde norocu-ți crește. Când ai vedea frumoasa ta fecioară Că plânge,-atunci dă drumul pasărei iește. Tu dorul ți-l ajungi, deși te ticăi. Ea-ți fie tot, ce-ai suferit nimică-i.

Trecând prin valea desperării,-astupă A lui urechi, să n-o audă-n șopot; În van se-ncearcă calea-i s-o-ntrerupă Vuiri, murmure, s-o oprească n-o pot. O umbră zboară, pân- se vede după Atâta mers c-aude zvon de clopot; Atunci văzu în zarea lui palatul În care-nchise fata-i împăratul.

În ziduri de oțel lucea castelu-i Cu streșini de-aur și cu turnuri nalte Și scris pe muri-i, minunat în felu-i, Făptură grea a meșterelor dalte. În mari grădine i se arătă lui Izvorul viu, ce cade, vrând să salte. El se mira cum toate-astfel a fi pot: Grădine, rediuri, lacuri, ziduri, șipot.

Dar un balaur tologit în poartă Sorea cu lene pielea lui pestriță, Cu ochi-nchiși pe jumătate, poartă Privirea jucătoare să-l înghiță, Iară Florin inima-n el e moartă Când vede solzii, dinții cei de criță, Sărind la el și-nfipse a lui spadă Și de pământ îl țintui de coadă.

Apoi din munte stanuri el răstoarnă, Le grămădește crunt peste balaur; Acesta iar se zbate, se întoarnă Și în durerea-i muge ca un taur, Dar el mereu pe dânsul pietre toarnă Pân- nădușit plesni acel centaur. Trecu-nainte două lancii scurte Pân- ce dădu de strălucita curte.

Un an de când copila petrecuse Urzind gândirea-i și visând ursitul, Un an întreg prea fericită fuse, Dar dup-un an mi-a fost-o-ajuns urâtul. Își amintea viața ce-o avuse Și peste pieptu-i își îndoaie gâtul, Și trist privea un punct cu ochii țintă, Și se usca ca și la umbr-o plântă.

Eu mor de n-oi vedea seninul, cerul, De n-oi privi nemărginirea vastă, Răceala umbrei m-a pătruns cu gerul Și nu mai duc nu pot viața asta. Ah! Ce ferice-aș fi să văd eterul Și să văd lumea, codrii din fereastă, Și de voiți cu viață să mai suflu, Deschideți uși, fereste, să răsuflu.

Astfel o mistuia neastâmpăratul De viață dor și dorul cel de soare Deși le poruncise împăratul Să nu care cumva să-și amăsoare Ca să deschidă ușile, palatul Dar totuși, când văzură că ea moare, Nu știu ce or să facă, să se poată, De l-ar urma, el ar găsi-o moartă.

Văzând cu ochii, piere de-a-n picioare Din zi în zi atunci ele-au deschis Ferești înalte și, la mândrul soare, Din boal-adâncă fata a învis Și se făcu și mai fărmăcătoare, Astfel cum nu îți trece nici prin vis Se rumeni în fața ei ca mărul, A-ntinerit-o aerul și cerul.

Un zmău o vede, când s-a pus să steie N-a ei fereastă-n asfințit de sări; Zburând la cer, din ochi-i o scânteie Cuprinse-a ei mândrețe, fermăcări; Și-n trecătoarea tânără femeie Se-namoră copilul sfintei mări Născut din soare, din văzduh, din neauă, De-amorul ei se prefăcu în steauă.

Căzu din cer în tinda ei măreață, Se prefăcu în tânăr luminos, Și corpul lui sub haina ce se-ncreață S-arată nalt, subțire, mlădios. Păr negru-n vițe lungi ridică fața, Și ochi-albaștri-nchis, întunecos, Iar fața-i albă, slabă, zâmbitoare Părea un demon rătăcit din soare.

Ah! te iubesc, îi zise el, copilă, La glasul tău simt sufletu-mi rănit, Din stea născut, plec fruntea mea umilă, Cu ochii mei prind chipul tău slăvit. Nu vezi cum tremur de amor? ai milă! În nemurirea mea de-aș fi iubit Iubit de tine te-aș purta: o floare În dulci grădini, aproape lângă soare.

N-ai vede iarnă, toamnă nu, nici vară, Eternă primăvar,-etern amor... De ți-aș închide zarea ta cea clară Cu-al meu sărut, o, scumpul meu odor, Pân- ce să mângâi inima-mi amară Culca-mi-aș capul la al tău picior Și te-aș privi etern ca pe o steauă Frumos copil, cu umerii de neauă.

O, geniu mândru, tu nu ești de mine, De-a ta privire ochii mei mă dor, Sângele meu s-ar stoarce chiar din vine, Căci m-ar usca teribilu-ți amor! Curând s-ar stinge viața mea, străine, Când tu m-ai duce-n ceruri lângă sori, Frumos ești tu, dar a ta nemurire Ființei trecătoare e pieire.

El o privi atunci cu ochii țintă: În fața-i slabă zâmbet dureros; Se face stea și iarăși se avântă În cerul nalt, în roiul luminos. Acolo toată noaptea stă de pândă, Și prin fereastă el privea duios, Cu o lumină dulce, tristă-clară, Să vadă umbra-i albă și ușoară.

A doua zi el se făcu o ploaie, În tact căzândă, aromată lin, Și din ferești perdelele le-ndoaie, Burând prin țesăturile de in, Pătrunde iarăși în a ei odaie, Preface-n tânăr sufletu-i divin: El stă frumos sub bolțile ferestii, Purtând în păr cununa lui de trestii.

Blond e-azi și părul lui de aur moale Pe umeri cade îndoios, îmflat; Ca ceara-i palid... buza lui cu jale Purta un zâmbet trist, nemângâiat. El o privește... sufletu-i s-adună. În ochiul lui albastru, blând și mat... Ș-astfel cum sta mut înger din tării Părea un mort frumos cu ochii vii.

O, vin cu mine, scumpă,-n fundul mări. Și în palate splendizi de cristal, Când vântu-a trece peste-a apei ării Tu-i auzi cântarea lui pe val; Ți-i închina viața ta visării, Vei fi oceanului monarcul pal... Ți-oi da palate de mărgean și profir, Cu bolți lucrate numa-n aur d-Ofir.

Ca să-mi ajungi nevrednica-mi iubire Ai părăsit al cerurilor cort, Dar nu e chipul tău cel peste fire Ce-n fundul sufletului meu îl port. O, geniul meu, mi-e frig l-a ta privire, Eu palpit de viață tu ești mort. Cu nemurirea ta tu nu mă-nveți, Acum mă arzi, acuma mă îngheți.

Nu... om să fii, om trecător ca mine, Cu slăbiciunea sufletului nost, Să-ți înțeleg tot sufletul din tine Și brațul tău, de mi-a fi adăpost, Să-l știu că-i slab, iubirea că-l susține, La om e-un merit, ce la zei n-a fost. De mă iubești, să-mi fii de sama mea, Fă-mi dar de nuntă nemurirea ta.

Întunecos și fără de speranță, La ea privește geniul în nimb Își simte inima legată-n lanțe, În lanțul lumei cei cu-o mie limbi. Chiar nemurirea mea, chiar abondanța, Puterii mele tu o cei în schimb. Ei bine, da! Eu m-oi sui la cer, Ca de la Domnul moartea mea s-o cer.

Da, moartea! Pentr-o clipă de iubire D-eternitatea mea să mă dizlege, Să văd în juru-mi anii în pieire, Să am în inima mea moartea rece, Să fiu ca spuma mării în sclipire, Să văd cum trec cu vremea, care trece... O, mult ceruși, prea mult, și totuși ție Ți-nchin splendori, putere, vecinicie.

La cer se-nalță el pe bolta mare, Cu-aripe lunge curățind seninul Privește-n jos castelul în splendoare, L-apucă dorul inimei, suspinul. Ah! ce-ai cerut, femeie trecătoare, Femeie scumpă, ca să-mi mângâi chinul! Deasupra lumei risipite-n șoapte El se-nălța un curcubeu de noapte.

Precum o floare ar ieși din surii Și morții munți, din piatra lor uscată, Astfel copila-nvioșează murii, Pe când în bolta geamului s-arată Copil al apei, cerului, pădurii, A lumii-ntregi mai drăgălașă fată. Ea asculta pe-al primăverii oaspăt În dimineața ce-i zâmbește proaspăt.

Împrăștiată fulgerează roua În viorii, strălucitoare boabe, Țărâna-nvie-n primăvara nouă, Răcoare-i vântul ca miros de ape; Părea c-ar fi plouat, deși nu plouă Decât lumină, ce nu mai încape. Cu gura, fața, ochii ei, ea râde Privind în soare, îi clipea, i-nchide.

În dimineața clară ca oglinda La porți s-arată tânărul Florin, În jur de ziduri calul și-l colindă, Își simte inima înflată-n sân; Dar poarta-nchisă brațu-i să-l tot prindă, Ea nu se mișcă-n negrele-i țâțâni; Ci el fereasta cum văzu crăpată, Aruncă-n ea cu floarea fermecată.

Pe-atunci copila împletea cunună Din flori de aur și de diamante; Din cărți o soață-a ei îi sta să-i spună C-al ei noroc purtatu-i de un fante. Când floarea-i căzu-n poală ea nebună O sărută, zvârlind pe celelante, Și-o mirosi cu gur-abia deschisă, Și ochii ei pluteau în mii de vise.

Ea alergă cu grabă la fereastă, Să vadă dacă vântul nu-i aduce Și alte flori, așa frumoase c-asta, Dar de-ngăimare ochiul ei străluce Și surâzând ea rumenește, castă, Când vede-un tânăr lângă poarta-n cruce, Și el o vede și cu mândru glasu-i El îi vorbi, oprindu-și calu-n pasu-i:

Ah! te-am văzut, mi te-am văzut în fine, Copil cu ochi de-albastră-ntunecime, Cu-a tale gene de-aur dulci și fine, Cu-al tău surâs de gingașă cruzime. Ah, aș muri de-atât noroc și bine, Căci te-am văzut cum nu te-a văzut nime. Nu știi ce-am suferit pân-a te-ajunge, Copil frumos ca luna nopții lunge.

Ah, vin cu mine, vin-în a mea țară, Casteluri am, grădini adânc-frumoase, Sub pasul tău coroana-mi seculară Mi-o pun mă plec, sunt sclavul tău, frumoasă. Am pietre scumpe în a mea comoară, Mai multe decât tatu-ți are aur, Ș-aur mai mult de cum argint el are, Ș-a tale-s toate, scumpă, mândră floare!

Ea îl privea cu ochiul plin de milă, I-ar fi sorbit cuvântul de pe gură, În fața lui ea nu-și mai face silă, Un léșin parcă inima i-o fură Și trist privește tânăra copilă Cumpliții muri și porți... Din ochiu-i cură Un fir senin de lacrimi; ea își strânge Cu-a ei mânuțe inima și plânge.

El, cum o vede astfel în fereastră, Ș-aruncă ochiu-adânc și nobil-mare Și drum el dă la pasărea măiastră Aripile-și întinde, vrând să zboare, Din ce în ce ș-întinde-aripa-albastră, Din ce în ce se face tot mai mare, Încât doar din mărimea unei vrăbii Ea semăna acum unei corăbii.

Copila mea, îi zise, nu te teme, Pe mulți am dus cu inimi doritoare, Ca vântu-n fugă cu bătrâna vreme Prin țări o mie peste sfânta mare Nu vezi, Florin nici ști cum să te cheme, Atât de mult iubirea lui îl doare, De-aceea zvârle-n laturi ac și caer Și să te-ncrezi corăbiei de aer.

Ea se sui pe-aripă,-ntinzând mâna, Ca și când ar fi vrut ca să se ție, Și-ncet coboară pasărea străină Pe-a lui Florin amabilă soție; Pe cal ridică sarcina lui lină, La pieptul lui ar vrea în veci s-o ție,

Se uită-n ochi-i, dând la calu-i pinten, Ș-acesta vântului s-așterne sprinten.

În vremea asta zmeul se suise La cer, cu aripile lungi întinse, Culege-n cale-i blândele surâse A mii de stele, ce zburau ca ninse; La tronul cel etern pe scări deschise Stau mândre genii cu lumină-ncinse; L-a Lui picioare în genunchi s-așterne Și-ndreaptă ruga-i milei cei eterne.

O, Adonai! al cărui gând e lumea Și pentru care toate sunt de față, Ascultă-mi ruga, șterge al meu nume Din a veciei carte mult măreață; Deși te-adoră stele, mări în spume, Un univers cu vocea îndrăzneață, Toate ce-au fost, ce sunt, ce-ți nasc în cale N-ajung nici umbra măreției tale.

Ce-ți pasă ție dac-a fi cu unul În lume mai puțin spre lauda ta, Ascultă-mi ruga, tu, Eternul, Bunul, Și sfarmă-n așchii veșnicia mea! Pe-o muritoare eu iubesc, nebunul, Și muritor voiesc a fi ca ea, Ș-atâta dor, durere simt în mine, Încât nu pot s-o port și mor mai bine.

Tu-i pizmuiești... și pizmuiești aceea Ce ei în lume numesc fericire. Au nu ți-i milă când privești scânteea Cum că la soare e a ei pornire? Astfel și ei își aruncar-ideea, Dorința, păsul în nemărginire, Dar cum scântei se sting, în drum, spre soare, Astfel și omu-aspiră, dară moare.

Ca ei să fii? Să vezi că sub blesteme De ură e-nfierat umanul nume, Să ai de semenul tău a te teme, Să fii ca spuma, fuga unei spume, Sărmane inimi închegate-n vreme, Sărmane patimi aruncate-n lume Și să mă blestemi, să mă-ntrebi: ce drept Avui să-ți pun o inimă în piept?

Pe-o clipă-n mijlocul eternității Să deschizi ochii tăi măreți și clari, Să măsuri toate visele vieții, Simțind încet cum iarăși redispari, Să pari un fir de colb în raza vieții, Și în părerea-i pe-un moment să pari, Să fii ca și când n-ai fi... între ieri Și mâni, o clipă... Oare știi ce-mi ceri?

Ce-i omul de a căruia iubire Atârni lumina vieții tale-eterne? O undă e, având a undei fire, Și în nimicuri zilele-și dișterne. Pământul dă tărie nălucirei, Și umbra-i drumul gliei ce s-așterne Sub pasul lui... Căci lutul în el crește, Lutul îl naște, lutul îl primește.

Și acest drum al pulberei, pieirei, Ce ca pe-un plan l-am zugrăvit cu mâna, Nimic fiind, l-am închinat murirei În van s-acopără oprind ruina, Nimic etern în tremurul sclipirei; În van adun și-și grămădesc lumina În cărți și scrisuri, și în van ș-acață De vis etern sărmana lor viață...

Și tu ca ei voiești a fi, demone, Tu, care nici nu ești a mea făptură; Tu, ce sfințești a cerului colone Cu glasul mândru de eternă gură... Cuvânt curat ce-ai existat, Eone, Când Universul era ceață sură...? Să-ți numeri anii după mersul lunei Pentr-o femeie? Vezi iubirea unei:

Într-adevăr, n-adânca depărtare Văzu călări pe fată cu Florin. Odată-n evii ochiul lui cel mare, Și sfânt, ș-adânc de lacrimi este plin, Ce cad tăind nemărginirea-n mare, Mărgăritari frumoși și mari devin. Încet bătând din aripi, maiestos, Geniul mândru se pornește-n jos.

Cu fața tristă le privi în urmă Și-ntinde mâna ca dup-orce-i dus. În fundul lumei, unde apa scurmă Al mărei sân acolo-o ar fi dus Dacă-l iubea... Acuma plânsu-și curmă: „Fiți fericiți cu glasu-i stins a spus Atât de fericiți cât viața toată Un chin s-aveți: de-a nu muri deodată."