Ghazel

Tu, cu cruzime m-ai respins, când am voit, copilă, Să devastez frumsețea ta cea dulce, făr- de milă Și totuși corpul tău e plin de-o coaptă tinereță, Tu, al amorului duios demonică prăsilă! Eu am plecat purtând în piept durerea-mi toată scrisă, Precum al primăverei vânt duce-n văzduh o filă; Dar noaptea când am adormit, atunci durerea-mi toată Se ghemuiește-n inima-mi, o arde ș-o împilă; Părea din somn că m-am trezit și te-am văzut pe patu-mi, Boțind cerșaful meu cel alb cu mâna ta gentilă; Abia al hainei tale gaz de umăru-ți se ține Și sânii tăi s-au liberat de-a hainei crudă silă Și proaspeți, albi, rotunzi și tari ei se ridic, se lasă Și ochii tăi în lacrimi ard, în lacrimi dulci de milă. La răsuflarea cald-a ta se coace-uscata gură, Se văd frumoși mărgăritari ce-ntredeschiși defilă. Cu brațul meu eu șelele ți le-ncleștai sălbatec Și-am vrut să-ți mușc gurița ta de tremurai febrilă, Și tu te aperi surâzând, c-o mân-acoperi sânii, Privirea ta înoată ud, când blândă, când ostilă, De bunăvoie, lângezind, te lași de șold răpită, Dar retrezită din amor tu te desfaci cu silă, Și de turbare s-a-ncleștat, s-a strâns gurița-ți creață; Tu de pe frunte păru-ți dai, plângi tremurând, copilă, În șolduri boiul ți-l îndoi ș-ai vrea să-mi scapi din mână, Precum se-ndoaie, vrând s-o rupi, în degete-o zambilă. Dar sângele tău dulce-acum ca mierea cea de struguri În vine-ți fierbe nebunit, și mintea o exilă. Atunci căzuși pe pieptul meu o sarcină în friguri, Un fruct răscopt de-amorului căldură fără milă, Ai mai gemut o dată clar ca omul care moare, Apoi te lăsași patimei ce te ardea, Sibyllă, Și-n lupta noastră te-am adus sub greul vieții mele, Pecete-am rupt, ce pân-acum junețea ți-o sigilă Un corp am fost îngemănat trăind o viaț-obscură, Demonic-dulce, amoros, spasmotică, febrilă, Și sufletele noastre-atunci pe buze atârnate S-au contopit în sărutări, în dezmierdări, în milă, Parc-am trecut noi amândoi în noaptea neființei, Ne-am zugrumat în sărutări, ne-am omorât, copilă!