Poezie · 1867
Horia
Mihai Eminescu · 1 min
Să priveasc-Ardealul lunei i-e rușine
Că-a robit copiii-i pe sub mâni străine.
Ci-ntr-un nor de abur, într-un văl de ceață,
Își ascunde tristă galbena ei față.
Horia pe-un munte falnic stă călare:
O coroană sură munților se pare,
Iar Carpații țepeni îngropați în nori
Își vuiau prin tunet gândurile lor.
Eu am zise-un tunet suflet mare, greu,
Dar mai mare suflet bate-n pieptul său;
Fruntea-mi este albă ca de ani o mie,
Dară a lui nume mai mult o să ție.
Nalți suntem noi munții zise-un vechi Carpat
Dar el e mai mare, că ni-i împărat.
Atunci luna iese norilor regină,
Fruntea lui cea pală roșu o-nsenină,
Galbenele-i raze încing fruntea-i rece,
Că părea din munte diadem de rege.
Și un stol de vulturi muntele-ncongior,
Cugetând că-i Joe, dumnezeul lor,
Când în miezul nopții, cununat cu nymb,
Fulgere aruncă sus de pe Olymp.