Poezie · 1878

Învierea

Prin ziduri înnegrite, prin izul umezelii, Al morții rece spirit se strecură-n tăcere; Un singur glas îngână cuvintele de miere, Închise în tratajul străvechii evanghelii.

C-un muc în mâni moșneagul cu barba ca zăpada, Din cărți cu file unse norodul îl învață Că moartea e în luptă cu vecinica viață, Că de trei zile-nvinge, cumplit muncindu-și prada.

O muzică adâncă și plină de blândețe Pătrunde tânguioasă puternicile bolți: „Pieirea, Doamne sfinte, căzu în orice colț, Înveninând pre însuși izvorul de viețe.

Nimica înainte-ți e omul ca un fulg, Ș-acest nimic îți cere o rază mângâioasă, În pâlcuri sunătoare de plânsete duioase A noastre rugi, Părinte, organelor se smulg."

Apoi din nou tăcere, cutremur și sfială Și negrul întuneric se sperie de șoapte... Douăsprezece pasuri răsună... miez de noapte... Deodată-n negre ziduri lumina dă năvală.

Un clocot lung de glasuri vui de bucurie... Colo-n altar se uită și preoți și popor, Cum din mormânt răsare Christos învingător, Iar inimile toate s-unesc în armonie:

„Cântări și laude-nălțăm Noi, Ție Unuia, Primindu-L cu psalme și ramuri, Plecați-vă, neamuri, Cântând Aleluia!

Christos au înviat din morți, Cu cetele sfinte, Cu moartea pre moarte călcând-o, Lumina ducând-o Celor din morminte!"