Poezie · 1876

M-ai chinuit atâta cu vorbe de iubire

M-ai chinuit atâta cu vorbe de iubire, Cu sărutări aprinse și cu îmbrățoșări! Știai c-o măiestrie ce nu am cunoscut-o Ca nervul cel din urmă în mine să-l trezești. Demonic-dureroasă era acea simțire Dureri iar nu plăcere a tale sărutări... Și pân-acum îmi pare că tu ești un băiat Ce-n haine de femeie șiret s-a îmbrăcat.

Și Dumnezeu te știe... Tu ai un sân frumos, Tu ai o gură plină și roșă voluptoasă; Și părul tău cel negru în unde de-abanos Ajunge pân- la șale în unde luminoase; Și vorba ta e vie și ochiul lănguros Și mâna ta cea fină e dulce, mângâioasă; Și totuși mi se pare că-n fire-ți e-o greșală De împli al meu suflet c-o boare de răceală.

Și știi, nefericito, că ochiul tău m-atrage Ca un magnet și totuși în taină îl respinge. Credeam întâia dată că te iubesc și-n urmă totuși simt Că sângele meu este dușman la al tău sânge. Ah! cine m-a pus oare să-ți spun într-un ceas rău Că te iubesc... Iubirea de suflet nu te stinge Cum stinge-astă simțire ca și o piază rea Suflarea, mintea, pieptul, singurătatea mea. Dar am lăsat eu iute al ființei tale cerc. Ca dintr-un somn magnetic eu m-am trezit îndată... Prezența ta vrodată în viața-mi n-am să cerc Căci de o dureroasă beție mă îmbată. Nu știu nici ce gândiri am, nu știu nici unde merg Și simt că toată firea îmi e întunecată... Ai fi ucis și capul și inima din mine Dacă-n a tale lațuri eu m-aș fi prins mai bine.

Cuvântu-mi pentru tine nu avea înțeles, Cuvântul tău pe mine mă înciuda adânc. Cu cât-amărăciune îți răspundeam ades, Cum îmi plăcea în suflet ca să te fac să plângi Și printr-o nedreptate părea că mă răzbun Dacă din a mea cauză plângeai tu vreodată. Ah! sufletele noastre nu sunt de fel armonici Și sunt ca două note cu totul discordante...

Cu tine numa-n lume putere-aș fără milă Să fiu... Căci tu pe mine m-ai făcut slab și moale, Cu-a tale vorbe vane pierdut-am seri ori zile... M-ai speriat adesea cu-a tale gânduri goale... Dar nici nu ești femeie... Un demon tu îmi pari, Ce-ascunde foc din Tartar și-o cůmplită receală. Făr- nici o armonie e toată viața ta; Tu ești cumplit de bună, cum ești cumplit de rea.

Cum mulțămesc eu soartei că am scăpat de tine, Făr-a comite, doamnă, păcatul moștenit. Azi iarăși mă văd singur și fericit și bine! Azi muza mea mă cată cu ochiul liniștit. Acele nopți turbate de doruri și suspine S-au dus ca un vis negru, sălbatec și urât! Azi iarăși capu-n visuri eu îl cufund prin cărți Și în tăcere îmblu prin norii cei deșerți.

Și în fereastră vântul cu degetele pare Că bate lin și dulce și vâjâie încet; Urechea iar îmi sună în liniște și iară Simt inima că-mi bate de-un dor învăpăiet! În minte mi se-adună mii visuri zâmbitoare, Căci nu te văd pe tine, ce crud le-ai spăriet Din tainica lor umbră... și sufletu-ți fierbinte Abia-mi mai e o slabă aducere aminte...