Mușatin și codrul

Saracă Țară-de-Sus, Toată faima ți s-a dus! Acu cinci sute de ai Numai codru îmi erai... Împrejur nășteau pustii, Se surpau împărății, Neamurile-mbătrâneau, Crăiile se treceau Și cetăți se risipeau Numai codrii tăi creșteau. Verde-i umbra nepătrunsă Unde-o lume e ascunsă Și în umbra cea de veci Curgu-mi râurile reci Limpegioare, rotitoare, Având glasuri de izvoare. Bistrița în stânci se zbate Prin păduri întunecate Și mereu se adâncește Unde apa-abia clipește, Și deodată vede că Apa i se-mpiedică Și de stânci i se iezește; Ea s-adună și tot crește, Se iezește-n mândru lac Ale cărui ape tac, Iar copacii umbră-i fac, Pe deasupra frunza deasă În adânc apa veghează Iar stejari din mal în mal Pe deasupră-i se prăval, Vârfuri sprijin deolaltă Și îmi fac o boltă naltă, De vârfuri ei se-mpletesc Și în umbră stăpânesc Și în vecinică răcoare Undele-s scânteietoare. Dintr-un mal la celălalt A căzut un trunchi înalt, Mi-a căzut de-a curmezișul, De îi spânzură frunzișul, Punte lungă de-un copac Peste-o liniște de lac, Punte lungă, punte mare, De mi-o poți trece călare. Iar Mușatin tinerel, Trece puntea singurel, Cu pieptarul de oțel, Cu cușma neagră de miel, Cu zeghea albă pe el. Cum venea la vânătoare, Purta arcul pe spinare, Tolbă de săgeți el are; Cu lungi plete pân-pe spate, Dar la frunte retezate. Copilaș în haine strimte, Ușurel mi se mai simte; De ochește-o căprioară, Șoimul pe deasupra-i zboară; De-și întinde mâna-n sus, Șoimu-n palmă i s-a pus; Și tot vine chiuind Și din frunză tot pocnind, Și când prinde a cânta, Codrii-ncep a răsuna: Auzi dragă, auzi mamă Pe Mușatin cum te cheamă? Nime-n juru-i nu era, Numai mierla șuiera, Iară el se cobora Unde apa tremura. Cucul cântă, mierla-i zice: Ce cați tu, băiet, pe-aice? Crește, codri, și te-ndeasă, Numai de-o cărare-mi lasă, Și te trec în curmeziș, Doar de-oi da de-un luminiș Și în el izvor de apă Să văd șoimul cum se s-adapă. Zice codrul liniștit: M-am pus de am înfrunzit Pentru că tu m-ai dorit. Iară valurile sună, Mișcătoare se adună, Printre pânzele de frunze Cearcă soare să pătrunză, Ard în umbră la răcoare Petele scânteietoare Și pe-a undelor bătaie Varsă lumina văpaie, Pe șiroaie limpezi, lungi, Zboară razele ca dungi. Sub un vechi stejar pletos Ce-și lăsa crengile-n jos Mușatin se întindea Punând arcu-alăturea: Codri, codri, dragul meu, Parcă ți-aș fi spus-o eu Să suni din frunză mereu. Că, de când nu te-am văzut, Multă vreme a trecut Și, se când nu te-am cătat, Multă lume am îmblat. Codrul i se închina Și din ramuri clătina: Măi Mușatin, măi Mușatin, Voios ramurile-mi clatin Și voios ți-aș cuvânta:

Să trăiești Măria-ta!... Hai Mușat, să ne-nțelegem Și-mpărat să ni te-alegem, Împărat izvoarelor Și al căprioarelor, Așezat la vrun pârâu, Să scoți fluierul din brâu, Tu să cânți și eu să cânt, Frunza-mi toată s-o frământ, S-o pornesc vuind în vânt Pe izvoare, În ponoară, Unde păsările zboară, Unde crengile-mi se pleacă Și căprioarele joacă. Apa-i zice...: O, copile, Mâinile întinde-mi-le, Vino-n fundul luminos, Că tu ești copil frumos! Iar Mușatin îi răspunde: Geaba mă momești în unde, Geaba, codri, dragul meu, Îmi suni din frunze mereu, Când m-oi duce de la tine, Frunza-o plânge după mine, Că de suflet mă apucă Dor de cale, dor de ducă, Și deși mi-așa de jele De plânsul măicuței mele, Eu m-aș duce, m-aș tot duce, Dor să nu mă mai apuce. Și m-aș duce-n cale lungă, Dor să nu mă mai ajungă. În zadar în vânt mă cheamă Dor de casă, glas de mamă, În zadar răsună-n vânt, Căci așa menit eu sunt: Să-mi fac cale pe pământ, Să-mi întind cărările, Să cutreier țările, Țările și mările. Fire-ar tare glasul meu, Ca să treacă tot mereu De oriunde oi fi eu: Peste ape, peste punți, Peste codri de pe munți, Să ajungă pân-acasă, Unde mama-mi stă de țasă, Și să-i spuie-n multe rânduri Nu muri, mamă, de gânduri. Nu te duce, măi copile, Ci de ai în lume zile, Toate dăruiește-mi-le! Tu să știi, iubite frate, Că nu-s codru, ci cetate, Dar demult sunt fermecat Și de somn întunecat; Numai noaptea când sosește Luna-n cer călătorește, Umbra-mi toată mi-o petrece Cu lumina ei cea rece. O, atunci un corn îmi sună, Toți copacii împreună Sună jalnic frunza-n lună, Iară lumea mea s-adună, Căci copac după copac Toți deodată se desfac. Din stejar cu frunza deasă Iese mândră-o-mpărăteasă, Cu păr lung pân- la călcâie Și cu haine aurie, Mândră-i este rochia Și o cheamă Dochia. Din copaci fără de număr Ies copii cu șoimi pe umăr Și copile multe iese Cu-a lor mânece sumese, Și pe umerele goale Poartă donițe și oale; Și pornește-atunci un zbucium, Sună-un dulce glas de bucium, Pe cărări fără de urme Vin cerboaicele în turme Și mugesc încet atât, Cu talangele de gât Și așteaptă răbdătoare Mâni frumoase de fecioare, De le mulg în donicioare. Căci să știi, iubite frate, Că nu-s codru, ci cetate, Dar vrăjit eu sunt demult, Până când o să ascult Răsunând din deal în deal Cornul mândru triumfal Al craiului Decebal. Atunci trunchii-mi s-or desface Și-n palate s-or preface, Vei vedea ieșind din ele Mii copile tinerele, Și din brazii cât de mici Vei vedea ieșind voinici, Căci la sunetul de corn Toate-n viață se întorn. Iară șoimul, sprintenel, Pe deasupră-i zboară el: Hai Mușatin, măi Mușatin, Voios aripile-mi clatin Pe-al tău coif m-aș așeza Și din gură-aș cuvânta: Să trăiești, Măria Ta Rămâi, codri, sănătos, Că mă cheamă apa-n jos Și menit în lumea sunt Să-mi fac cale pe pământ.

Și Mușatin s-apropie De Bistrița argintie, Luntrea ce juca pe val O dezleagă de la mal, Sare-n ea și îi dă drum, Ca săgeata zboar-acum, Și mergând, mergând departe, Apa-n două o desparte, În largi brazde de argint Ce se mișcă strălucind, Și în umbră mi-l cuprind Și prin valea boltitoare; Numai p-ici și pe colea Soarele mai pătrundea, Ici e umbră, colo soare Pe ape tremurătoare. El pe maluri înflorite Vede turme rătăcite, Caii pasc lângă pâraie, Ca la lebede se-ndoaie Gâtul lor. Iar capul mic Ei deodată îl ridic Și urechile ciulesc Pe când luntrea o zăresc. El plutea, plutea mereu, Codrul sună blând și greu. Când deodată zi se face. Codru-n două se desface Și pe ape rotitoare Scânteiază mândru soare. Și-nainte-i vede-un munte Cu-a lui creștete cărunte, S-a clădit stâncă pe stâncă Începând din vale-adâncă, Și purtând pe el păduri Peste nourii cei suri, Își ridică în senin Creștet de zăpadă plin.

Și spre mal se-ndreaptă iară Luntrea mică și ușoară, Iar Mușatin se coboară, Calea muntelui apucă Până-n vârfuri să se ducă, Pân-ce noaptea l-au ajuns În cel codru nepătruns. Dar cu noaptea-n cap pornește, Se tot urcă voinicește, Doară culmea va sui-o Pe când s-o miji de ziuă. Pe culmea cea înălțată El ajunge deodată Și făcându-și ochii roată El privește lumea toată; Vede cerul sfântului Și fața pământului: Că departe se-ntind șesuri, Ce cu ochii nu le măsuri, Unde soarele cel sfânt Parcă iese din pământ; Colo-n zarea depărtată Nistrul mare i s-arată Dinspre țările tătare Și departe curge-n mare La Liman ca și o salbă Se-nșira Cetatea Albă. Iar pe fața mării line Trec corăbiile pline, Trec departe de pământ, Pânzele umflate-n vânt. Iar privind spre miazăzi Dunărea el o zări Într-un arc spre mare-ntoarsă Și pe șapte guri se varsă. De la Nistru pân-la ea Țară mândră se-ntindea Vede șesuri fumegând, Dealuri mândre înverzind, Vede codri cum coboară, Deal cu deal, scară cu scară, Răsfirându-se pe șes, Unde râurile ies, Și pe vârfuri de păduri, Mânăstiri cu-ntărituri, Vede târguri, vaduri, sate Pe câmpie presărate, Vede mândrele cetăți Stăpânind pustietăți, Vede turmele de oi Cu ciobanii dinapoi, Cu fluiere și cimpoi, Iară hergheliile Petreceau câmpiile Și s-așterneau vântului Ca umbra pământului Și de-a lungul râurior S-așterneau pustiurilor. Iară șoimul tinerel Pe deasupra-i zboară el Și din gură-i cuvinta: Să trăiești, Măria-Ta! Câtă lume câtă zare De la Nistru pân-la mare: Fă-ți odată ochii roată C-aceasta-i Moldova toată.