Poezie · 1876
O, dulce înger blând...
Mihai Eminescu · 1 min
O, dulce înger blând,
Cu ochi uimiți de mari,
La ce mai reapari
Să-ngreui al meu gând?
Părea că te-am uitat,
Că n-oi mai auzi
Că-mi amintești vo zi
Din viața mea de sat!
Mai poți să-ți amintești
Cum noi îmblam desculți
Și tu steteai s-asculți
Duioasele-mi povești?
Spuneam cum au îmblat
Frumos fecior de crai
În lume nouă ai
Iubita de-au aflat!
Ca și când te-ai mira,
Tu ochii mari făceai,
Deși mă pricepeai
C-o spun în pilda ta;
Ș-apoi când te rugam
Să-mi spui de mă iubești
Prindeai ca să șoptești
Cu buzele abia!
Și-mi răspundeai cu dor:
„Tu nu mă vei căta,
În veci rămân a ta
Căci drag îmi ești de mor..."
Uitași al tău cuvânt:
Nu m-ai chemat să viu
Alăturea-n sicriu,
La stânga ta-n mormânt!
Dar azi, când se părea
Că-n veci eu te-am uitat,
Tu iar te-ai arătat
Ca-n tinerețea mea;
Suflarea ta ușor
Zburat-au răcorind
Și reîntinerind
Întâiul meu amor.
Mai tare să-mi vorbești:
De mine ce te temi?
S-aud cum lin mă chemi
Acolo unde ești!
Curând, curând și eu
Îmi pare c-oi pleca
Pe dulce urma ta,
Iubit copilul meu!