Odin și poetul

Ei cer să cânt... durerea mea adâncă S-o lustruiesc în rime și cadențe Dulci ca lumina lunei primăvara Într-o grădină din Italia. Să fac cu poezia mea cea dulce Damele să suspine, ce frumoase Pot fi pentru oricine. Pentru mine Nu. Și juni nătângi cu țigarete-n gură, Frizați, cu sticla-n ochi, cu cioc sub dinți, Să reciteze versuri de-ale mele Spre-a coperi cu-espresia adâncă Unei simțiri adevărate niște mofturi.

Mai bine-aș smulge sufletul din mine, Aș stoarce cu o mână crudă, rece Tot focul sânt din el, ca în scânteie Să se risipe, pân-se va-njosi Să animeze pe deșerți și răi. O, și de-ați plânge chiar, dacă durerea Adevărată și neprefăcută V-ar topi ochii și a mea cântare V-ar arde sufletul din voi... Atuncea E și mai rău și-atunci și mai puțin Va gândi cineva pe un moment L-acel nefericit ce le-a avut. Voi le citiți ca să puteți a plânge Căci prin izvor de lacrimi mor dureri Voi știți c-o mână oricare-ar fi v-atinge Fruntea cea plină de sudori, și dulce Va răcori bolnava fierbințeală Și stavilă la lacrime va pune C-o sărutare... La mine, Ce singur stau cu fruntea-ntunecată, Ce nu pot plânge pentru că durerea Ochii-mi a stors și sufletul meu aspru L-a împietrit... la mine Nimeni nu va gândi, nici a gândit. La ce? Au nu știu ei cu toții Că dacă vor seca a mea durere Cu mângâieri atuncea și izvorul De cânturi va seca... Nebuni! vă iert... O, mare, mare înghețată, cum nu sunt De tine-aproape să mă-nec în tine! Tu mi-ai deschide-a tale porți albastre, Ai răcori durerea-mi înfocată Cu iarna ta eternă. Mi-ai deschide A tale-albastre hale și mărețe; Pe scări valuri coborând în ele, Aș saluta cu aspra mea cântare Pe zeii vechi și mândri ai Valhalei. „Bine-ai venit, tânăr cu ochi din ceriuri",

Râzând Odin și ridicându-și cupa M-ar saluta. Și haina ceea lungă Și albă creții ar arunca de neauă Și părul lung mi s-ar îmfla de vânt. „Un scaun pentru bard" și-n scaunul nalt De piatră, cu sprijoanele lui nalte, Eu m-aș simți că-s uriaș. Și zeii mângâind lungele barbe, Nălțând privirea-n bolțile antice Spre a-și aminti dulci suveniri, M-ar asculta spunându-le de lumea Cea de pitici, ce virmuiește astăzi Pe țărâna ce-au locuit-o ei. „Lasă-i pustiei, cine-ar fi crezut C-atât de mizerabilă a deveni. Semința cea din zei născută". Dar un bătrân ce sta-ntr-un colț de masă Ridică cupa lui cu mied: „Ascultă, Nu mi-i ști spune ce mai face țara Ce Dacia se numea regatul meu? Mai stă-nrădăcinată-n munți de piatră, Cu murii de granit, cu turnuri gote, Cetatea-mi veche Sarmisegetuza?" „Nicicum, o, Decebal. O văd Pentru întâia dată acum înălțată Prin părul tău ca o coroană mândră, Lucrată-n pietre scumpe ca-n granit." „Dară urmașii acelor romani?" „Ce să vorbesc de ei? Toți oamenii Pigmei sunt azi pe vechiul glob... dar ei Între pigmeii toți sunt cei mai mici Mai slabi, mai fără suflet, mai mișei. Romani sau daci, daci sau romani, nimic N-aduce aminte de-a voastră mărire. Orice popor, oricât de prăpădit O piatră va găsi, sau o bucată De fier ori de aramă, ca să sape Cu ea urmele-adânci ce le-ați lăsat

Voi oameni mari, ce stați acum cu zeii Și ospătați cu ei în colbul negru Uitat ș-ușor al vechiului pământ. Dar ei... De-ar merge-n sud și nord nimica. Sunt ca o laie de nomazi și de lăieți Ce stau deocamdată numai pre pământul Ce l-au cuprins, spre a fi alungați De alt popor mai tare, iubitor De cele ce-au trecut, ce-s rădăcina Și gloria celor ce sunt." „Ah! ce-am dori în ora morții mele, Roma să guste pân-în fund păharul Mizeriei și-a decăderii, într-atât Încât să se desprețuiască ei pe sine Asta s-a împlinit... Romanii vechi și mândri, Învingătorii lumii, au devenit Romunculi... Dar cu ce s-ocupă ei? Or fi crescând căței, or fi-nvățând Să strige ca cucoșii... un popor Ce se desprețuiește pe el însuși trebui S-ajungă la d-acestea." „Nu, vorbesc franțuzește și fac politică."

„E tot atâta."

„De unde vii?" întreabă Odin blând. „Am răsărit din fundul Mărei Negre, Ca un luceafăr am trecut prin lume, În ceruri am privit și pe pământ Și-am coborât la tine, mândre zeu, Și la consorții tăi cei plini de glorii. De cântec este sufletul meu plin. De vrei s-auzi al iernii glas vuind Și lunecând prin strunele-mi de fier, De vrei s-auzi cum viscolește-n arfa-mi Un cânt bătrân și răscolind din fundu-i Sunete-adânci și nemaiauzite, Ordonă numai sau de vrei ca fluviul De foc al gândurilor mele mari

Să curgă-n volbură de aur pe picioare De stânci bătrâne, într-o limbă aspră Și veche însă clară și înaltă Ca bolțile cerului tău, o, Odin, Spune-mi atunci, să-nstrun ale ei coarde Ca să-mi câștig cununa mea de laur. Poate-ar fi vrut ei să mi-o deie... Dară De la pitici eu nu primesc nimica." „Sărman copil zice bătrânul zeu De ce răscolești tu toată durerea Ce sufletul tău tânăr a cuprins? Nu crede că-n furtună, în durere, În arderea unei păduri bătrâne, În arderea și-amestecul hidos Al gândurilor unui neferice E frumusețea. Nu în seninul, În liniștea adâncă sufletească, Acolo vei găsi adevărata, Unica frumusețe... (Fruntea-i înaltă, De neauă coperită, și coroana-i De stele-albastre strălucea în hală, Și vorba lui blândă era duioasă.) ... Din cupa mea de aur bea auroră S-între seninul blândei diminețe În pieptul tău. Și ți-oi deschide-atunci Portalele nalte de la hale Cu lungi coloane de zăpadă, cu-arcuri De neauă albă, ca argint din Ophir, Cu bolți mai nalte decât însuși cerul. Acolo printr-acele lungi coloane Suspendă lampe mari ca niște albe lune Ce împlu lumea visurilor mele Cu o lumină dulce, albă, caldă. Stâlpii sclipesc, bolțile-s strălucite, Cărările-s de pulbere mai albă Ca-argintul cel de viu. Un aer Blând argintiu îți va îmfla tot părul,

Vei răsufla miroase dulci de crin, Talarul tău va lumina în noapte Prin hale vei zări blândele-mi zâne, Și-atunci să cânți. Vei ști ce e frumos." O vorbă zice murii cei albaștri Ai mării, desfăcuți în două, -mi lasă Privirea într-un labirint de neauă: Coloane nalte, bolți arcate splendid, Pe ele lune lin ardeau... și-n umbra Cea clar-oscură-a stâlpilor de neauă Văzut-am o copilă dulce-înaltă, Subțire ca-ntruparea unui crin. Frumosu-i păr de aur desfăcut Cădea pân-la călcâie, haina-i albă Udă părea de moale strălucită Cuprindea membrii ei dulci și zvelți, Mânile-i mici, ca doi crini albi, încearcă În van a împleti părul de aur, Gura-i o roză surâzând deschisă, Ochii-i albaștri luminau ca stele, Iar pe-a ei umeri albi abia se ține Haina cea lungă și bogată. „Vino, Odin îi zice, blând copil al mării. Un bard sătul de-a lumii lungi mizerii S-au coborât în noaptea noastră clară Să cânte roagă-l." Ca o umbră Strălucind argintiu în clară noapte S-apropie... „O, nu te teme, -mi zice, Tu, ce nu temi furtuna și durerea, De ce să tremuri la a mea privire?" Lin tremură glasul ei blând în noapte. „O, zână, nu de frică, de plăcere Tremură-n mine sufletul meu bolnav. Să cânt? Dar oare la a ta privire Nu amuțește cântul de-admirare Nu ești un cântec însăși cel mai dulce, Cel mai frumos, ce a fugit vodată Din arfa unui bard? O, fecioară,

Vin-lângă mine, să mă uit în ochii-ți, Să uit de lume, ah! să pot uita Fierea cu care ei m-au adăpat În lume. Cine-ar fi știut Că-n fundul mării tu trăiești, copilă, Ca un mărgăritar, topit din visul Mării întregi, Și nu te temi că aurul din plete-ți Se va topi în stele și că păru-ți Amestecat cu ele-ar străluci În noapte-albastră a acestei lumi; Și nu te temi că glasul tău Va-ndulci vecinicia cea amară A mării!" Măgulitor, ea zice, Ș-o roză ea lasă pe a mea gură, Cu tânăr miros roza gurei sale. Frumoasă ești, ca să găsesc cuvinte Spre-a îndulci ochii tăi mari albaștri, Sufletul tău cel blând, nevinovat, Aș sfărma soarele în țăndări de-aur, L-aș presăra-n cărarea ca de neauă: O închinare l-a tale picioare Mici, dulci și albe. O, Odin, Pune-i un sceptru-n mână, sceptrul mării, Pe fruntea ei coroană pune, mare, De diamante, umede, topite În strălucirea lor cea înfocată, Căci ea-i regina frumuseții a lumii. Ea capu-și rezemă de ai mei umeri Și glasul ei îmi șopti în ureche: Voi îndulci tot chinul, tot amarul Cu care-n lume ei te-au adăpat Căci te iubesc, sărmanul meu copil.

Și Odin își deschise ochii albaștri Și mari, râzând cu ei iar zeii Lin șoșoteau între ei bătrânește Și surâzând își aduceau aminte De-a tinereții zile dulci a lor, ascunse În negura secolilor trecuți.