Poezie · 1872

Palida Madonă

Înconjoară cu-a lui braț Mijlocu-i subțire Și sărută nebunit Sânii de zăpadă.

Este ea... amanta lui, Dulce, blândă, pală, El se uită-atunci la cer, Ca un leu se scoală.

Când dușmanii sfarmă-n porți Și pe muri se suie, El respinge-nvingător Neagra lor urdie.

Dar lovit în luptă grea La pământ s-oboară; Mai murmură încă lin Numele-i și moare.

Și orașu-eliberat De-namice săbii Slobozě oceanului Cârduri de corăbii.

Pintre crenge strălucesc Pete de lumină, Peste vârfuri cari cresc Trece luna plină.

Și sub arborul cel gros Și în umbra deasă La mormântul marmoros Doamna cea frumoasă,

Ți se pare cum că vezi Pe o veche-iconă Îmbrăcată prea frumos Palida madonă.