Poezie · 1876

Pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci!

Pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci! Și eu să-mi știu osânda... să te iubesc în veci, În veci dup-a ta umbră eu brațele să-ntind, De-a genelor mișcare nădejdea să mi-o prind, Zâmbirea gurei crude să-mi fie al meu crez Purtând în suflet moarte, tu vesel să mă vezi.

Fii binecuvântată și fericită tu, Copil cu păr de aur, ce mintea mi-o pierdu. Veninu-amărăciunei și ani-mi pustiiți În cumpănă ușori-s pe lâng-al tău capriț; Și-n a mea socotință mă simt atât de mic Tu ești odorul lumii și eu mă simt nimic.

Da, da... numai natura dreptate are-n veci, Copil cu gură caldă, cu mici picioare reci, Căci ea-n înțelepciune-i creează-astfel de chip Pe lângă care toate sunt pleavă și nisip. Ironic pare-a zice: nemernici râmători, Visat-ați vreodată asemenea comori?

Pe tine-apoi te-arată în drepata ei mândrie: Turbând de-mpătimire, murind de gelozie, Te văd cum al tău zâmbet voioasă multor dărui, Că veselă și dulce vorbești apoi oricărui Și rișipești privirea-ți când eu pentr-un cuvânt Din gura ta cea dulce, m-aș duce în mormânt.

Atâta de frumoasă... și tot numai femeie? Ah, am crezut o clipă că ești poate o zeie, Ca marmura de rece că treci pe lângă oameni, Din ființe muritoare nici uneia nu-i sameni, Ș-atuncea, ca în ceruri o steauă, să te-ador O, dulce chip de înger și totuși muritor!

Da, muritor... blestemul al lumei acesteia: Crezi că te-nchini la soare ș-ai adorat scânteia Eu caut pe-nțeleptul cel mai nebun arate-mi O singură femeie lipsită ce-i de patemi Și eu... eu îl voi crede, în stare tot să cred: Numai a ei făptură de înger dac-o văd

Că niciodată buza n-atinse-o altă buză, Că niciodată-urechea de-amor nu vru s-auză, Că niciodată ochii-i n-opri c-un blând repaos Pe-o față bărbătească... că ea nu s-a adaos În gându-i sau cu fapta în rândul altei vieți... Le cred, le cred pe toate... de ce nu mi-o spuneți?

Spuneți că-i ca omătul din proaspăt abia nins, Colanu-i nici o mână, ca noi, i l-a descins, Că gura i-i fecioară, că ochiu-i e virgin Și mâna asta dulce, ca floarea cea de crin, Că nu a strâns-o nimeni, că n-a răspuns cu strâns Că setea de iubire pe ea n-o au atins.

Dar vai, e prea frumoasă! Putut-a sta-mprotivă Plăcerea-ademenește, dorința-i guralivă Acelor vorbe calde, șoptite cu durere, Ce aerul îl umplu și inima de miere? Putut-a împotriva atâtora să steie Când e așa frumoasă, când nu-i decât femeie?

Ca toți să fiu? ca dânșii să fiu viclean fățarnic? Să cumpăr cu un zâmbet, un zâmbet iar zădarnic; Viața adoratei și gingașei copile Să o pătez cu umbra plăcerei unei zile Și să iubesc ca dânșii... când partea cea mai bună Din inima-mi și minte i-a ei pe totdeuna?

O, tu! tu dumnezeul și viața vieții mele, Privește-amărăciunea-mi și spune, nu ți-i jele? Nici astăzi al tău suflet de mine nu se-ndură? Viața-mi se nutrește din acea dulce gură, De-un zâmbet, de o vorbă ce mi-o arunci de milă Să te iubesc atâta, nu e păcat, copilă?

Pe maică-mea sărmana atâta n-am iubit-o, Și totuși când pe dânsa cu țărnă-a coperit-o, Părea că lumea-i neagră, că inima îmi crapă Și aș fi vrut cu dânsa ca să mă puie-n groapă... Când clopotul sunat-au, plângea a lui aramă Și rătăcit la minte strigam: unde ești, mamă?

Priveam în fundul gropii și lacrimi curgeau râu Din ochii mei nevrednici pe negrul ei sicriu; Nu știam ce-i de mine și cum pot să rămân În lume-atât de singur și-atâta de străin, Și inima-mi se strânse și viața-mi sta în gât Dar ca de-a ta iubire tot nu am plâns atât.

O, demone! viața-mi și sufletu-mi de vrei, De ce mai stai pe gânduri, de ce nu mi le cei? De ce mă-nșală ochiu-ți cu zarea-i, cu seninu-i, De ce cu ușurință, atât, atât mă chinui? Ajungă-ți... mă omoară mai bine... și destul. De vorbe și de zâmbet să nu mai fiu sătul?

A mamei amintire eu unu-n stare-am fost Să ți-o sacrific ție și sunt atât de prost Încât tot numai ție viața-ți mulțămesc, În dar parcă mi-ai da-o... și parcă o primesc Ca orbul, ca un câne, căci vezi în stare sunt Pe praful urmei tale cu fruntea la pământ.

Și tu? îmi zâmbești mie, cum altora zâmbești, Cum poate-ai spus-o altor tu-mi spui că mă iubești Și eu? eu sunt ca alții? Și tu vezi și în mine Pe-amantul unei zile, pe-un Don Juan, pe-un câne Ce-i dai și cu piciorul și după ce-l dezmierzi? O, râde-mă, o , cască în față-mi... tu mă pierzi!

Cochetă, lunecoasă, lingușitoare, rece Cu viața-mi sfărâmată urâtul tău petrece; Și să te vezi privită cu patimă, cu jind, Să vezi că cel mai tare se face om de rând, Cu gura numai spumă se pleacă în genunchi, Priveliștea aceasta te bucură-n rărunchi

Să-l vezi că la picioare-ți se târâie un vierme Și recea-ți ironie mai mult încă să-l sferme. O, cât de bine știi tu natura ce a vrut Când a făcut zăpadă și diamant din lut, Știi ce voiește dânsa cu ochi-ți străluciți Ea vrea prin o zâmbire să fim nefericiți.

Să văd a ta făptură să nu mai fi ajuns! Ce demon oare-n cale-ți m-a pus ca să pătrunz Și de sub frunte ochii mai bine i-aș fi rupt Decât că sorb din ochi-ți veninul ce l-am supt, Decât să fiu un preot la un astfel de cult, Mai bine-mi rupeam capul ș-aș fi pierit demult!

Și totuși, totuși, scumpo... de nu te-aș fi văzut, Au astă bogăție de-amor aș fi avut? Durerea-mi este dragă, căci de la tine-mi vine Și îmi iubesc turbarea, căci te iubesc pe tine; Urăște-mă, privește la mine cu dispreț, Să te iubesc prin astea tu mai mult mă înveți.

Spune-mi cum că fața o mască e de ceară Și mai mult o să crească iubirea mea amară! Că-n lupanar văzut-o-ați jucând, bătând din palme, Și o să-mi par-un înger, în gândul lui cu psalme! Spuneți de ea tot răul de vreți să-nnebunesc: Că-i heteră, un monstru, că-i Satan o iubesc!