Poezie · 1880

Povestea Dochiei și ursitorile

Mihai Eminescu · 6 min
Crește iarba, mări, iară, Bătută de vânt de vară Unde mi-i pădurea rară. Dar în iarba cea frumoasă N-a intrat vrodată coasă Unde mi-i pădurea deasă. De desișul din pădure Nu s-atinse vro secure. Cât de naltu-i, cât de mare, Nicăieri nu vezi cărare, De și-ar pierde urmele Ciobănași cu turmele. La temei de codri deși Nu-i cărare ca să ieși, Ci-i rariște de brazi Și un ochi voios de iaz Și doi tei ca niște frați, La tulpină depărtați, La vârfuri amestecați. Iar la umbra celor tei Mi s-arată un bordei, Frunza cade de pe ei Scuturată, resfirată, Pe cărare aruncată. Iar pe prispă, singurea, Văduvioară tinerea, C-un picior îmi legăna Copilaș înfășățel, Ce îi râde frumușel. Și cum codrul se frământă, Ea își cântă, ea-și descântă, Legănând dintr-un picior Îi zicea încetișor: Nani, nani, puișor, Nani, nani, copilaș, O poveste spune-ț-aș, O poveste drăgălașă, Ca să-mi crești voinic în fașă. Tată-meu era cioban, Câte clipe-s într-un an Tot atâția baci avea, Cu mii turme-alăturea, Turme mii de mielușele, Ciobănașii după ele, Turme mândre și de oi, Ciobănașii dinapoi Cu fluiere și cimpoi, Mai avea de mă pricepi, Herghelii de cai sirepi, Ce ca vijeliile Îi împleau câmpiile, Îi pășteau moșiile, Și de-a lungul râurilor S-așterneau pustiurilor, Și în valurile ierbii Pășteau ciutele și cerbii, Și prin munți pierduți în nouri Avea cârduri mari de bouri, Ș-avea munți, ș-avea păduri, Și cetăți cu-ntărituri, Ș-avea sate mii de mii Presărate pe câmpii, Ș-avea sate mari și mici, Pline toate de voinici. Ce mai freamăt, ce mai zbucium Când, sunând voios din bucium, Chema țara la hotare, De-alergau cu mic cu mare, De curgeau ca râurile Și-nnegrea pustiurile. Amar mie,-ntr-un suspin Lacrimile vale-mi vin, Cu năframa de le șterg, Ele tot mai tare merg. Și frumoasă mai eram, Cum n-a mai fost neam de neam. De-aur mi-erau pletele Și le-mpleteau fetele, Rumănă ca un bujor, Eram dragă tuturor. Au venit, mări,-au venit Împărați din Răsărit Să mă ceară în pețit, Dar s-au dus cum au sosit. Veneau crai și veneau soli Învățați în multe școli, Cu cuvinte așezate Mă cerură cu dreptate.
„Bună vreme, baci bătrân, Împăratu nost' stăpân Ne-au trimis a întreba De măriți fata ori ba." El răspunde-atunci cinstit: „Dragi voinici, bine-ați venit, Dragu mi-e să v-ospătez, Cu voi să mă desfătez, Dar oricât m-ați întrebat, Fată n-am de măritat." Da-mpăratul din Apus Au venit și nu s-au dus, Două vorbe că mi-au spus, Inima că mi-au supus. Era mândru și-narmat, Un oștean împlătoșat, Era mândru și voinic, N-avea grijă de nimic. El înalt și eu înaltă, Ne sta bine laolaltă, Potriviți cu de prisos, Eu frumoasă, el frumos, Amar mie-ntr-un suspin Lacrimile vale-mi vin, Cu năframa de le șterg, Ele tot mai tare merg. Auzit-au d-auzit Pețitori din răsărit Că eu stau să mă mărit, Iară cum m-am măritat, Multe neamuri s-au sculat, Casa doar ne-o vor strica Și pe noi ne-or depărta; Mii de limbi curgeau în râuri, Răsărite din pustiuri, Și veneau adunături, Răsărite din păduri, Mai călări și mai pe jos, Tot veneau în nour gros, Veneau roiuri, veneau turmă Și lăsau pustiu-n urmă, Veneau turmă, veneau vale Și surpau cetăți în cale; Geaba omul meu da piept, L-împingeau tot înderept. I-au înfrânt oștirile, I-au răpit măririle, Pustiit-au țările, I-au luat averile, I-a-nnegritu-i soarele, I-au robit popoarele. Eu în codrul cel pustiu Rătăcind, într-un târziu, Am aflat din limbi străine Că bărbatul nu-mi mai vine, Am aflat dinspre apus Că bărbatul mi s-au dus, S-a dus cale nenturnată, De toți oamenii urmată. Am aflat din răsărit Că bărbatul mi-au murit, Și-au murit și mi-l bocea, Lumea-ntreagă îl plângea. Plâns-au toate schiturile, Toate răsăriturile Și apusurile toate, Și noroade, limbi și gloate, Miazănoapte, miazăzi Nu-l mai putură trezi. Plâns-au marea pe-ai ei regi, Pe-mpărații lumii-ntregi, Ș-o furtună se lăsă Ce pământul l-înecă. Miazănoapte și apus Neamuri mii pe cale-au pus, Roiuri mari și prădătoare, A străinelor popoare, Ce curgeau, mări, curgeau, Capăt nici nu mai aveau, Ca să puie moștenire Pe sărmana omenire. Când gândesc l-așa dureri, Pare-mi-se c-au fost ieri, Când gândesc l-ai mei ciobani, Pare-mi-se mii de ani... Iară când am auzit Că bărbatul mi-au murit, Teiu-acesta am sădit, Crește teiul și-nflorește Și viața mi-o umbrește. Și în umbră-i cum trăiesc, Eu nu mai îmbătrânesc. Dragul mamei copilaș, Multe-n lume spune-ți-aș, Dar mă tem să nu mă lași, Ci mai dormi, mări, un pic Că ești crud de ani și mic, Dormi la umbră, dormi în pace, Că mama ție ți-a face, Sub cel tei bătut de vânt, Pătișorul la pământ; Multe-s rămurelele, Tot or bate stelele, Iară luna va străbate Dulcea ta singurătate, Iar când vântul v-aromi, Mândru mi te-a adormi, Și când vântul va sufla, Teiul se va legăna, Florile-și va scutura. Iarăși te vei deștepta Sub rotirea norilor, În căderea florilor, Sub lucirea stelelor Și la jocul ielelor. Sub frunza stejarilor La glasul izvoarelor.
Unde-i crucea de la căi Nu mai plânge, măi Cresc ca frații doi molizi Râzi, puiule, râzi Unde-s păsări în copaci Taci, puiule, taci S-adun fete și flăcăi Dormi, puiule, hăi!
Și cum cântă, cum suspină, Glasul codrului o-ngână, Și cum doina-și tragănă Teiul mi se leagănă, Adormind-o florile Și privighetorile. Sună dulce, o auzi-ici, Începutul unei muzici Triste și aeriane Ca sunarea din organe. Mum-adoarme, pruncul râde, Teiul vechi i se deschide. Ies trei zâne ca pe-o poartă, Câte-o stea în frunte poartă, Ele-s ursitorile, Luminând ca zorile, Mâini ușoare, glasuri slabe, Pietre scumpe-n mii de boabe Le încarcă cu podoabe, Și prin frunze străvezie A lor glezne argintie Mai nu calcă pe pământ Când se leagănă de vânt, Când ușor de mâni se prind, Trag un danț și mi-l întind, Leagănul încungiurând Și din gură-ncet cântând. Una-i zice: Drag băiat, Să fii mare împărat, Căci așa fel ți-a fost dat.
Alta-i zice: Să fii tare Fără de asemănare, Cum nu e viteaz sub soare. Zise-a treia: Fii cuminte În purtare și cuvinte, Și isteț să fii cu duhul, Cum e luna și văzduhul. Ah, mai stați, mai stați o clipă, Nu-i dați daruri ce în pripă Sunt supuse la risipă; Daruri ce le dați multora Dați-le ș-acum altora, Ci deasupra tuturora Dăruiți-i lui ceva Ce în lume nimenea N-a avut, nici n-o avea. Zâna-a treia stă pe loc, Ochii ei sunt plini de foc Și la mumă se uita Și astfel îi cuvânta: Dochie, drăguța mea, Știi tu ce-ai cerut, ori ba? Nici o știi, nici o vei ști, Și eu tot voi împlini. Zâna pe copil se pleacă, Ochi-n lacrimi i se-neacă Și ea zice-încetișor:
Nani, puișor,
Cerul, când o să te scoli,
Ți-o trimite soli,
Căci ți-e dat acum de soarte
Viață fără moarte
Și ți-e dată tinereță
Fără bătrâneță.
Un cuvânt măcar să nu zici, E sfârșitul unei muzici Blânde și aeriane Ca sunarea din organe. Muma doarme-n ciritei, Intră zânele în tei, Muma doarme, pruncul râde, Teiul vechi se reînchide, Iară pruncul și cu muma Față-n față dorm acuma, Și, cum dorm cu ochiu-nchis, Au visat același vis.

Setări de citire

Așa va arăta textul pe care îl citești.

Mărime text
Contrast
Aspect
Literă
Spațiere