Renunțare

Aș vrea să am pământul și marea-n jumătate, De mine să asculte corăbii și armate, De voi clipi cu ochiul, cu mâna semn de-oi face, Să-și miște răsăritul popoarele încoace; Sălbatecele oarde să curgă râuri-râuri, Din codri răscolite, stârnite din pustiuri; Ca undele de fluviu urmeze-ale lor scuturi, Întunece-se-n zare pierdutele-nceputuri, Un râu de scânteiare lucească lănci și săbii, Iar marea se-nspăimânte de negrele-mi corăbii.

Astfel război porni-voi. Voi arunca încalte O jumătate-a lumii asupra celeilalte. Privească-m-atunci preoți: un monstru ce se-nchină, Când oardele-i barbare duc moarte și ruină. Ruga-mă-voi cu mâna uscată ținând strana, Deasupra mea cu-ntinse aripi va sta Satana; Cu tronul meu voi pune alăturea sicriul , Când gloatele-mi în lume ar tot mări pustiul, Să simt că nu se poate un Dumnezeu să-mi ierte Cetățile în flacări și țările deșerte... Astfel doar aș preface durerea-mi fără nume, Dezbinul meu din suflet într-un dezbin de lume.

Și tot ce-ncântă ochii cu mii de frumuseți, Tot ce pământul are și marea mai de preț, Grămezi să steie toate la mine în comori. Alăturea cu ele să trec nepăsători, Simțindu-mă în mine stăpân al lumii-ntregi, Un zeu în omenire, un soare între regi Și raze să reverse din frunte-a mea coroană... Să-ngenunchez nainte-ți așa ca la icoană Și descriindu-ți toată puterea fără seamă Să-ți zic: Ia-le pe toate, dar și pe mine ia-mă!

Nu mă iubi! Ca robul să fiu pe lângă tine, De-i trece,-n jos pleca-voi a ochilor lumine, Dezmoștenit de toate, la viață abdicând, Să nu-mi rămână-n minte decât un singur gând: C-am apucat un sceptru, cu dânsul lumea-ntreagă, Păstrându-mi pentru mine durerea că-mi ești dragă, Înamorați de tine, rămână ochii-mi triști Și vecinic urmărească cum, marmură, te miști. În veci dup-a ta umbră eu brațele să-ntind, De-al genei tale tremur nădejdea să mi-o prind, Să-mi razim a mea frunte de zidurile goale, Atinse de-umbra dulce a frumuseții tale.