Poezie · 1867

Resignațiune

Și eu născui în sânul Arcadiei și mie Natura mi-a jurat La leagănu-mi de aur să-mi deie bucurie; Și eu născui în sânul Arcadiei, dar mie O scurtă primăvară dureri numai mi-a dat.

O dată numai Maiul vieței înflorește La mine-a desflorit; Și zeul lin al păcei o, lume, mă jelește! Făclia mi-o apleacă, lumina-i asfințește Și iasma-i a fugit.

Acuma stau pe podu-ți, vecie-nfricoșată Pe podul tău pustiu: Primește-mputerirea-mi fortunei adresată, Ți-o napoiez neatinsă și nedisigilată De fericire-n lume nemica eu nu știu.

Și Tronului în preajmă ridic a mea-acuzare, O, jude voalat! Pe steaua-aceea merse senina zicătoare Că cumpăna dreptății o porți răsplătitoare, De secoli intronat.

Aci se zice așteaptă pe cei răi spăimântare, Cei buni sunt fericiți. A inimei adâncuri vei da la-nfățișare, Enigmei Providenței vei da o dezlegare, Vei ține socoteală de cei nenorociți.

Aci espatriatul o patrie găsește, A suferinței cale spinoasă s-a finit. Divina fiică, care-Adevărul se numește, Care puțini o-adoară, mulțimea-o-ocolește, A vieței mele repezi frâu iute a oprit.

Îți răsplătesc, îmi zise, în viața viitoare O, dă-mi junețea ta! Nu-ți dau nimic acuma făr d-astă îndreptare. Luai avizu-acesta pe viața viitoare Și îi jertfii plăcerea din tinerețea mea.

Dă-mi mie-acea femeie scumpă inimei tale Dă-mi mie Laura ta! De gropi dincolo-amaru-ți luce cu-ncămătare, Și sângerând, rumpând-o din inima-arzătoare, Plângeam în hohot, însă am dat-o și pe ea.

Această-obligațiune la morți e îndreptată Râzând lumea zicea Căci, nu vezi, mincinoasa de těrani cumpărată Umbre ți-a dat în loc de ferice-adevărată, La terminu-ăstui cambiu tu n-ei mai esista.

Isteț glumea o oaste de șerpi derâzătoare: Naintea unui caos de ani zeificat Tu tremuri. Ce sunt oare zeitățile tale? Slabului plan al lumei scorniri mântuitoare Ce-ngeniul umanei nevoi a-mprumutat.

Ce e viitorimea de gropi învăluită? Vecia ce-i cu care deșert ni te fălești? Măreață pentru că e cu coji acoperită, A spaimelor-ne proprii umbră-nurieșită, Pe-oglinda cea pustie a conștiinței omenești.

Icoană mincinoasă de ființi viețuitoare Mumia timpului De balsamul speranței ținute în răcoarea A groapei locuință; nu aceștěa oare Îi zici tu nemurire-n febrea delirului?

Și pe speranți, pe cari le dezminte putrezirea, Bunuri sigure-ai dat. De șase mii ani moartea nu-și ține ea tăcerea? Văzut-a de atuncea vrun mort reînvierea Să-ți spună că dincolo vei fi recompensat?

Văzui că zboară timpul spre țărmurile tale; Natura înflorind. Că rămânea în urmă-i cadavru demn de jale, Că nici un mort nu iese din umbra groapei sale Și totuși credeam tare divinul jurământ.

Orice plăcere-n lume ți-am junghiat-o ție Acum m-arunc la tronu-ți acel judecător, Căci surd desprețuit-am a lumei flecărie, Numa-n a tale bunuri credeam cu frenezie, Acum cer recompensa-mi, divin răsplătitor!

Eu îmi iubesc copiii cu čgală iubire! Din sfere nevăzute zise-un geniu divin. Sunt două flori el zise ascultă, Omenire, Sunt două flori espuse l-a omului găsire: Speranța-i una, pe alta Plăcerea o numim.

Și cine-ați frânt în lume numai una din ele, Cealaltă n-o aveți. Cine nu poate crede, să guste. E-o părere Eternă ca și lumea. Renunțe cel ce speră. A lumei istorie a lumei e județ.

Tu ai sperat răsplata ți-a fost dar acordată Speranța-i bunul care norocu-ți destina. Putuși să-ntrebi pe-ai voștri filozofi vrčodată: Ce se refuză unei minte-ntraripată Nici însuși vecinicia nu mai poate reda.

1868