Poezie · 1876

Rime alegorice

Corabia vieții-mi, grea de gânduri, De stânca morții risipită-n scânduri, A vremei valuri o lovesc și-o sfarmă Și se izbesc într-însa rânduri-rânduri.

Iar eu pe-un țărm pustiu murii în pace. Deasupra frunții-mi luna-n nouri zace, Trecând încet pustiile Saharei Și luminând o lume care tace.

La miezul nopții vezi pustia plană Născând de suptu-i mândră caravană De morți în văluri lungi și, trează, Mergând încet spre-un vis: Fata-morgana.

Într-adevăr: adânca depărtare Arată un palat numai splendoare. Printre ferești pătrunde o lumină; Perdelele-i păreau muiate-n soare.

De prin deșerturi lungi și depărtate, În șiruri vin scheletele uscate. Pustiu-atunci, cu caravane-sate, Dormea ca mort sub luna care bate.

O caravană lângă mine trece, Naintea ei vine-o suflare rece. În șiruri lungi se strecur și se strecur: Eu număr unul, număr doisprezece.

Un chip atuncea de pe cal coboară. La mine-ndreaptă-a lui privire-amară Și fața slabă, tristă, adâncită Ș-osoasa mână o întinde-avară.

Dar să mă mișc nu am nicicum putere, Căci țapăn mort eram și fără vrere. Pleoapele-mi pe ochi erau lăsate, Deși prin ele eu aveam vedere.

Iar umbra-n vălu-i de mătase sură D-urechea mea și-apropie-a ei gură Și-mi spune lin și-ncet povestea mare, Ce ca un râu etern în minte-mi cură:

„Colo-n palat rezidă-o vrăjitoare Și om cu ochii vii de-o vede moare; Iar celor morți, lumina lor adâncă, Li dă vďața nopții trecătoare.

Deci vin și tu pe un schelet să-ncalici, Să vezi palatu-i în lumini opalici; De șirul nostru să te ții în urmă Pân- la grădina ei cu flori italici.

Și iată vălul meu ți-l dau pe față Să-l pui, s-acoperi ochii tăi de gheață, Ca nu cumva să se topească iute De a privirei ei tiranică dulceață."

Mă sui și plec... o umbră sunt din basme Și o fantasmă sunt între fantasme, Prin mâna mea de o ridic se vede Ca și prin corpul străveziei iasme.

Din ce în ce cu toții se apropii. Grădini lucesc și flori creșteau cu snopii, Iar roua curge în briliante umezi Din crengi de arbori luminează stropii.

Pe scări de marmur ne suim cu toții Și morți-și caut prin coloane soții: Sunt tineri unii ca iubirea moartă, Iar alți au barbe albe ca preoții.

Dar toți cu toții sunt de om ruine Și risipiți din cârduri beduine Au fost găsit amara, cruda moarte Într-un pustiu arzând și fără fine.

Vorbesc încet... ca-n somn... și vorba sună Ca frunze-uscate cari vântu-adună, Sau ca murmurul cel vrăjit de ape Când peste codri-apare blonda lună.

Deodată-n două șirul se desface. În fund apare-un mândru chip ce tace; Cu roșii flori de mac în păru-i negru, Cu ochii-nchiși un semn cu mâna-mi face.

Eu o urmez prin galerii înalte. Izvoare vii din vase stau să salte Și lângă ele nimfele de marmur, Făpturi cerești unor măiestre dalte.

Pe lucii muri auritele pilastre. În jurul lor sunt așezate glastre, Din care cresc bogate-ntunecoase Ici roze negre, colo flori albastre

Și pe ferești perdele de purpură. Un miros răcoros simțirea-mi fură; Deschisă lin e ușa unei sale Și noi minuni uimiții ochi văzură.

Un pictor a-nflorit plafonul, murii, Cu basme mândre, cu frumoase hurii Și din cățui de-argint, copăr miroase Cu fum albastru formele picturii.

Iar pe-un divan, ascuns între perdele Albastre, înfoiate și cu stele, Ședea regina basmelor măiastră Lumină lumea gândurilor mele.

Ea înșira mărgăritare-n poale Și pe-un covor persan, frumos și moale, Ea-ntinde surânzând ca-n vis și leneș A ei picioare de zăpadă goale.

Ochii adânci ca două basme-arabe Samăn cu-aceia ai reinei Sabbe, Cum împăratul Solomon îi scrie, Cu-a lor priviri de-ntunecime slabe.

Cu ochi pe jumătate-nchiși surâde: Deși privirea-mi pe cei vii ucide, Te uită lung la mine, tu, ce mort ești, Pân-al tău suflet ochii va deschide.

L-al tău mormânt tu ești în pragul porții, Dar să te stingi nu este voia sorții, Ci-n fața mea să lași încet să-ți cadă De pe-ai tăi ochi de gheață vălul morții.

Îngenunchind atunci am zis în sine-mi: „O, dulce chip, cu mâna fruntea ține-mi Și de pe ochi ia-mi vălul trist și rece, Căci simt bătaia renviatei inimi."

Și de pe ochii-mi cade ceața sură Și noi minuni uimiții ochi văzură, Căci înaintea mea stai vrăjitoare Și basmu-asculți cu zâmbetul pe gură.

Ș-atuncea pier anticele portale. În jurul meu iluminate sale Și-n loc de morți ființe vii, ce vesel, Cu hohot râd serbează bacanale.

Unde-s acum fantasticele șeme Prin care luna străbătea-ntr-o vreme? Acele mii risipuri din pustie Trăiesc... nici unul moartea nu și-o teme.

Când ar avea moarte o vecinicie De-amor, de viață și de nebunie, Ei nu s-ar veseli atât de tare Precum o fac în astă moarte vie.

Ici vezi femeia plină și bălaie Ce lasă-ncet să cadă a ei straie; Zâmbind rămâne-n mijlocul mulțimei Precum ar fi ieșit din caldă baie.

Ici una oacheșă se-ntinde-alene În brațu-unui bărbat ce, de sub gene, Ș-aruncă ochi-ntunecoși sălbateci, Setoși de patimi c-ale unei hiene.

Iar una stă cu ochii ei să soarbă Pe-un vechi ostaș cu-ntunecime oarbă Și degețele fine ca de ceară Și-mpleticește-n a lui neagră barbă.

Un râs, un chiot, o vuire multă Cu toții strigă, nimeni nu ascultă; Ocări frenetici sunt o dezmierdare Și dezmierdarea deveni insultă.

Toți se iubesc ș-o spun în gura mare. Toți au făcut din viață sărbătoare: De măști râzânde lumea este plină, De comedianți și de femei ușoare.

Murmure doar s-aud de prin unghere, Unde cu glasul blând amantul cere, Pe când iubita gura ei, uscată De sărutări, deschide la plăcere.

Ce-i lumea asta mă întreb acuma: Au nebunit-au, sau domnește ciuma? De-acopăr moartea, ranele hidoase Cu râs, cu-amorul, cu beții, cu gluma?

„Ba nu răspunse-atunci Șeherezade Nu, nu îi vezi așa precum se cade; Vďața lor un vis al morții este, Azi pradă ei, iar mâni ea o să-i prade.

Ce afli-n lume? mii de generații. Popoare mândre sau obscure nații Demult pieriră și pe-a lor cenușă Trăiește... cine?... ei! înmormântații.

Moarte și viață, foaie-n două fețe: Căci moartea e izvorul de viețe, Iar viața este râul ce se-nfundă În regiunea nepătrunsei cețe.

Femeia goală, cufundată-n perne, Frumsețea ei privirilor așterne; Nu crede, tu, că moare vreodată, Căci e ca umbra unei vieți eterne.

Iubirea ta-i viață a ei iubire E viață iar și iar de omenire. Voința ei ș-a ta de se-mpreună Atunci e suflet în întreaga fire."