Poezie · 1882

Și oare tot n-ați înțeles... (variantă)

Și oare tot n-ați înțeles Cum nu mi-i lumea dragă, Când cu nimic nu m-am ales Din viața mea întreagă.

Când al meu cuget mistuit De-o stranie părere A fost un lung, necontenit Prilej pentru durere.

Și a păstrat în fundul său Ca în cenușa rece Taina părerilor de rău După un vis ce trece.

Ca un luceafăr răsărit Din liniștea uitării Dând orizon nemărginit Singurătății mării,

Nainte de-a luci deplin Menit îi pare stinsul, Iar ale apei valuri vin Călătorind spre dânsul.

Și totuși va luci în veci Aprins de zeul Amor Și ale sale raze reci Pe frunte lumina-m-or.

În urma lui un dor nespus S-alerg o să m-alunge, Deși se nalță tot mai sus Ca să nu-l pot ajunge.

Va rămânea necunoscut, Va stăpâni departe, Cum stăpânește pe trecut Întins, eterna moarte.

Căci stăpânește tot ce-a fost Și tot ce o să vie Și câte nu avură rost Și nu au fost să fie.

Câte iubiri fără-nțeles, Câte-nțelepte-asemeni, Câte cu moartea s-au ales A fi surori de gemeni.

Câte amoruri se jurau Să ție pe toți vecii, Pe când de flori se scuturau Alături liliecii,

Și-au prefăcut pe-acest pământ A noastre vieți în stepe Și ne-au pătruns de-un farmec sfânt Ce nu-l putem pricepe.

Dar cine e veți întreba, Nebună și infamă: Nici voi să știu cărarea sa Și nici chiar cum o cheamă.

Ea sufletul mi-au mistuit C-o stranie părere Din viața mea, necontenit Prilej pentru durere.