Poezie · 1879

Sonete

I

Afară-i toamnă, frunză-mprăștiată, Iar vântul zvârle-n geamuri grele picuri; Și tu citești scrisori din roase plicuri Și într-un ceas gândești la viața toată.

Pierzându-ți timpul tău cu dulci nimicuri, N-ai vrea ca nime-n ușa ta să bată; Dar și mai bine-i, când afară-i zloată, Să stai visând la foc, de somn să picuri.

Și eu astfel mă uit din jeț pe gânduri, Visez la basmul vechi al zânei Dochii; În juru-mi ceața crește rânduri-rânduri;

Deodat-aud foșnirea unei rochii, Un moale pas abia atins de scânduri… Iar mâni subțiri și reci mi-acopăr ochii.

II

Sunt ani la mijloc și-ncă mulți vor trece Din ceasul sfânt în care ne-ntâlnirăm, Dar tot mereu gândesc cum ne iubirăm, Minune cu ochi mari și mână rece.

O, vino iar! Cuvinte dulci inspiră-mi, Privirea ta asupra mea să plece, Sub raza ei mă lasă a petrece Și cânturi nouă smulge tu din liră-mi.

Tu nici nu știi a ta apropiere Cum inima-mi de-adânc o liniștește, Ca răsărirea stelei în tăcere;

Iar când te văd zâmbind copilărește, Se stinge-atunci o viață de durere, Privirea-mi arde, sufletul îmi crește.

III

Când însuși glasul gândurilor tace, Mă-ngână cântul unei dulci evlavii Atunci te chem: chemarea-mi asculta-vei? Din neguri reci plutind te vei desface?

Puterea nopții blând însenina-vei Cu ochii mari și purtători de pace? Răsai din umbra vremilor încoace, Ca să te văd venind ca-n vis, așa vii!

Cobori încet... aproape, mai aproape, Te pleacă iar zâmbind peste-a mea față, A ta iubire c-un suspin arat-o,

Cu geana ta m-atinge pe pleoape, Să simt fiorii strângerii în brațe Pe veci pierduto, vecinic adorato!