Poezie · 1873

Surori

O gingaș copil de rege când în haina-ți înfoiată Treci în faetonu-ți mândru... se mlădie nalta-ți poză Cum din frunzele-nfoiate râde un boboc de roză Ce frumoasă treci prin lume de-arătarea-ți luminată.

Ochii tăi cei mari și negri strălucesc de-o jună viață Fața-ți marmură lovită de răsfrângerea-aurorei, Părul tău negru și luciu lin în respirarea borii În cununa lui de roze albe s-îmflă și se-ncreață.

Șase cai l-a ta trăsură zbor pin vuietul mulțimei Cari cu căciule-n mână și cu gurile căscate Salutează-n a ei cale pământească zeitate. Tu surâzi. Te simți născută spre fericea omenimei.

Toți o știu asta, căci bună zic că ești dulce copilă, Că un ochi nu s-urcă-n lacrimi înspre tine în zădar Și ades când noaptea pune ochiol lumei otar, Neștiută cauți praguri, scunde, vrednice de milă.

Dar deodată în mulțime, tu oprești ochiul tău mare De-o idee dureroasă al tău suflet e cuprins... Spune înger, ce durere al tău suflet a atins De s-a-ntunecat deodat-a ta privire râzătoare.

O femeie din mulțime a-nălțat cu nepăsare Ochiul ei cel trist și rece, fața-i jun-adânc pălită, Una din acele ființe, cu adânc dispreț privită Din pierzarea ei ș-aruncă ochiul bolnav, negru, mare.

Fără de nici o speranță curge viața-i otrăvită De eternă remușcare, de dispreț, de sărăcie, Nici o rază de iubire în viața ei pustie Pur ce e, nu se atinge de-a ei frunte umilită.

Pata ei i-nchide pragul milei și a îndurărei Chiar compătimirea goală, ce nimica nu pretinde, Se întoarce de la dânsa de la cea care se vinde, Înainte-i și-ndărătu-i mute-s ușile sperării.

Tu? Unde te-apropii, codrul se preface în grădină, Întristarea -n bucurie, bucuria-n fericire, Secolii coroanei tale cu regala strălucire Pot s-ardice grâu din piatră și palate din ruină.

Ea? Născută în cămara unei sărăcii obscure Și obscene; niciodată glasul blând al rugăciunei, Mila mamei, voia tatei n-a-ndrumat sufletu-i june. Pe-a pierzării căi ei înșii o-ndreptară ș-o vândură.

În inima ei de mică semănat-a fost icoana A corupției adânce... nici o rază de virtute, Nici un sâmbure d-iubire. Lăcomiei cei astute Unei mame desfrânate victimă căzu... Sărmana!

Da, da! De trei ori sărmana, căci cu toat-a ei cădere Fără de măsură-n lume... și cu toată desperarea Fără de măsură-n suflet... ea e bună... ochiu-i are Pentru orice neferice lacrimi, milă și durere.

Ea de toți disprețuită, e în stare să se-nchine La vederea-unei copile, ce-n biserică se duce Ar ruga ca să n-o uite-n închinarea ei cea dulce Și ar vrea ca să-i sărute pentru-o vorbă-ale ei mâne.

Cu o față aspră, rece, mulțumita ea respinge A sărmanului ce-ajută. Al ei ochi, pare că-ntreabă: Merit și eu mulțămire?... Și-ntinzându-i mâna slabă Ea îi dă tot, tot ce are, și el râde când îl plânge.

În biserică de intră candelele aurie Pentru ea-s nepăsătoare... Albă ca păretele la ele Ea se uită... Numa apasă bătaia inimei grele Ar plânge?... ah lumea-ar zice cum că este fățărie.

De aceea doar cu mâna a ei inimă ș-apasă Cum o doare... Și nimica... nici un mod nu-i de scăpare Îndărătu-i desperare și-nainte-i desperare, Nici un ochi nu se abate l-a ei viață-ntunecoasă.

O Doamne!gândește-n sine, cei ce-azvârl cu pietre-n mine Cum că drept și bun veghezi tu zic asupra tuturor... Vars-o rază, numai una din eternul tău amor Într-a sufletului noapte și în inima-mi de tină!

Pulbere-s făr- de voință, inima mea pustiită Ah! nimic nu e de vină la cumplita mea viață Nici nu o simțeam în mine, când am fost dusă de brață Pe acea cale pierdută, ne-nturnată, pângărită.

Un pictor cu fruntea mare, ce un univers ascunde Cărui de model servește ea de-o Venere antică, La privirea ei măreață, lui din mâni penelu-i pică: Unde-am mai văzut el zise chipul tău Madona, unde?

Doar în fruntea mea?... Frumoasă ea era și cu uimire S-apropie el de dânsa... un copil. Cu dinadinsul El i-oferă-a lui iubire... Rece ea privi la dânsul Deși se topea-n dorirea-i sufletul de fericire.

Sunt căzută... gândi dânsa... nimeni nu s-uită la mine Ș-aș avea dreptate-acuma în prăpastia-mi de-a trage Pe orce om...Pe cei ce urăsc, da!...Dar ăst cap cu visuri drage Cu gândirile-i mărețe...? Ah! lasă să mor mai bine,

Înviind pânza cea goală c-umbra gândurilor sale Va uita curând pe-acea ce cu-amoru-i o îmbie Merit să-i leg viața sfântă de-un moment de nerozie... Binecuvântată fie dulcea ochiului tău jale!

Astfel este ea... ca tine! Totuși când tu treci cu fală Împrejur, nainte-n urmă-ți urări lungi, fețe senine... Ea? șuieru-unui nemernic, râsul fetelor bătrâne... Arătând nepăsătoare... dar fiind atât de pală.

De-ai muri ucisă doară de a florilor miroase Ca de marmură un înger, în mijlocul domei nalte, Pe un catafalc depusă, un popor ar plânge-ncalte După sufletu-unui înger, după sfânta cea frumoasă.

Ea? de se va surpa moartă într-o noapte de beție Prin ciocnirea de păhare și prin danțuri desfrânate, Care par atât de veseli și-s atât de desperate! De-a muri, nici chiar în moarte liniște nu va să-i fie.

Nu nici maiestatea morții nu sfințește pe sărac. Poate că scheletul, care a purtat astă-avuție De frumseță și durere... preparat d-anatomie Va face-un pedant dintr-însul. Și în urmă într-un sac

Va fi aruncat în groapa cea comună. O scânteie, De a căreia viață n-a întrebat în lume nime!... Și sunt milioane de-oameni, cari-n trista omenime Au mai tot aceeași soarte. Ce de plâns, ce trist-idee!

Sămănați cu toate astea... e aceeași față blândă, Ochii negri sunt aceeași, părul, brațul și statura... E un joc, o ironie, ce-ntâmplarea și natura A creat... sau este o noimă în ăst doliu, mai profundă ?

Cine știi de nu ți-i soră... Dacă-n nopți de rătăcire Însuși tatăl tău călcat-a peste pragul depravării Și-un moment obscur născut-a astă fiică a durerii Ce răspundere-are-n lume-așa numita fericire.

Poate că prin sânge este mai aproape de-al tău sânge Decât orice om în lume... Și când cugeți că-ntâmplarea Lesne-ar fi putut pe tine să te nască-n depravare Și pe ea-n leagăn de aur... sufletu-n tine se strânge.