Poezie · 1879

Ta twam asi

Fiică gingașă de rege, când în haina ta bogată Treci în faeton de gală și te mlădii zâmbitoare, Cum din frunzele-nfoiate râde proaspătă o floare, Toată lumea ce te vede e de tine-nseninată.

Zbori cu șase cai ca vântul și răsai ca aurora. Cu căciulele în mână și cu gurile căscate, Oamenii salută-n cale pământeasca zeitate. Tu te-nchini. Te simți născută spre norocul tuturora.

Dar deodată în mulțime tu fixezi ochiul tău mare. De o umbră-nfiorată e gândirea ta cuprinsă... O femeie de pe stradă și-a-nălțat privirea-i stinsă Înspre tine... fără ură, făr-amor, fără păsare.

Tu? Unde te-apropii codrul se preface în grădină, Întristarea-n bucurie, bucuria-n fericire... Secolii coroanei tale cu regală strălucire Pot să scoată grâu din pietre și palate din ruină.

Ea? născută-ntr-o cămară în mizerie obscură, N-auzi nici glas de mumă, nici a preoților psalme... S-a trezit cu comedianții cum juca bătând din palme, Pe-a pierzării căi părinții o-ndreptară ș-o vândură.

Ea? De-o intra în templu, sub negre boltituri Al morții spirit doară îl simte în tăcere, Căci nu-nțelege blândul cuvânt de mângâiere Din paginele unse a sfintelor scripturi.

Ce-nseamn-acele candeli ce ard în orice colț Sub chipuri mohorâte cu-adânci și slabe fețe? Ce-nseamn-acea cântare pătrunsă de blândețe, Ce împle tânguioasă puternicile bolți?

Rugămu-ne-ndurărilor, Luceafărului mărilor! Din valul ce ne bântuie Înalță-ne, ne mântuie! Privirea adorată Asupră-ne coboară,

O, maică prea curată Și pururea fecioară,

Marie!

Răpită de duiosul organelor avânt, Pe cartea cea de rugă alunec-a ta drepată, Iar ochii tăi cei umezi la ceruri se îndrepată. Ea?... cade în mulțime cu fața la pământ.

De-ai muri copil de rege de-ale florilor miroasă, Ca de marmură un înger sub boltirile înalte, Pe un catafalc depusă un popor ar plânge-ncalte, După sufletul tău dulce, după sfânta cea frumoasă.

Ea? Dacă va cădea moartă într-o noapte de beție Prin ciocnire de pahare și prin danțuri desfrânate... Vreun cioclu de pe uliți va-ncărca-o-atunci-n spate, Dară nici în moarte însăși liniște nu va să-i fie.

Nu. Nici maiestatea morții nu sfințește pe sărac... Căci scheletu-acela care a purtat ast-avuție De amar și de durere, preparat de-anatomie Va face-un pedant dintr-însul... Iar în urmă, într-un sac,

Va fi aruncat în groapa cea comună. O scânteie Ce-a pierit fără de urmă. Și cu toate astea-i semeni Ca și lacrima cu roua. Parc-ați fi surori de gemeni: Două vieți în două inimi, și o singură femeie.