Poezie · 1876
Terține
Mihai Eminescu · 1 min
Tinzându-ți mâna o priveai cuminte,
Mișcai zâmbind a tale roșii buze,
Șoptind încet, ca-n vis, la dulci cuvinte.
Urechea mea pândea să le auză
Abia-nțelese, pline de-nțeles
Cum ascultau poeții vechi de muză.
Și-n ochii tăi citeam atât eres,
Atâta dulce-a patimei durere,
Că-n al meu suflet toat-o am cules.
A vorbei tale lamură de miere,
Al gândurilor visătorul haos,
Al tău surâs precum ș-a ta tăcere
Și chipul tău în voluptos repaos.
Pătruns-au toate limpede-n cântare-mi,
Când al tău suflet mie l-ai adaos.
Stăpână ești pe gându-mi și suflare-mi
Și acest cânt, ce gat-acum, vedemu-l,
Tu poți să-l ții și numai tu să-l sfaremi.
De-ngădui tu ca eu să-nchin poemul,
Precum viața mea ți-am închinat-o,
Disprețui hula orișicărui emul:
Primește-l dar c-un zâmbet adorato!