Poezie · 1873

Un roman

În van oglinzi frumoase și florile-împlu sala C-un aer plin de miros, molatec, de argint În sufletu-unui tânăr e noapte și răceală Lumini până în gându-i cel negru nu se-ntind.

În van tineri d-o vârstă ciocnesc vesel păhare Și l-ale lor petreceri pre dânsul îl invit Ei nu vor să-nțeleagă zimbirile-i amare. Dup-o perdea s-ascunde în versuri adâncit.

Unde petrece-n gându-i?... În valea lui natală În codrii plini de umbră, pin râpe ce s-afund Unde izvoarele-albe murmure dulci esală Și scapăr argintoase lovindu-se de prund.

Ar vrea ca să revadă colibele de paie Dormind cuiburi de vultur pe stânci, ce se prăval Când luna pintre nouri, regina cea bălaie, Se ridica pin codrii din fruntea unui deal

Să aib-ar vrea colibă de trestii mititică În ea un pat de scânduri, mușchi verde drept covor Din pragu-i să se uite la munte cum s-ardică Cu fruntea lui cea stearpă vârându-se în nori.

Ar vrea să rătăcească câmpii înfloritoare Unde ale lui zile din raze le-a țesut. Unde-nvăța din râuri murmurul de-ncântare Și pricepea din codri misterul lor tăcut.

O babă, ce atâtea povești, pe câte fuse De lână ce torsese, știa l-a învățat Să tâlcuiască graiul ș-a păsărilor spuse Și murmura cuminte a râului curat.

În curgerea de ape, pe-a frunzelor sunare În dulcile-nmiitul al păsărilor grai În murmurul de viespii, ce-n mii de chilioare Își zidesc monâstire de ceară pentru trai.

De spânzură pin ramuri de sălcii argintoase O-mpărăție-ntreagă-ntr-un cuib legănător A firii dulce limbă, de el era-nțeleasă Și îl umplea de cântec, cum îl umplea de dor.

Visa copilul... Fruntea-i de-o stâncă rezimată Privea uimit în râul ce spumega amar Și asvârlea vo piatră în apa-nvolburată Râdea, cânta degeaba plângea chiar în zădar.

Vedea în zarea văii nuci mari cu frunza lată Ș-o lume de flori albe pe șiruri de cireși Și iarba de pe pajiști e moale-amestecată Cu flori glabene ș-albe, p-ici colo de măcieși.

Pelinii suri c-argintul cu dulcile miroase Împlu adormitoare tot aerul cel cald Vișini-s cu crengi grele de boabe-ntunecoase Lanul călătorește cu valuri de smarald.

A ierburilor spice stau sure-verzi în soare, Crescute-ajung la brâul unei copile. Lin Pin iarba mare trece, ș-aminte luătoare Plivește flori de aur și fire de pelin.

Cunună-și împletește și-o-ncaieră sălbatec În pletele îmflate, în părul încâlcit Și ochi-i râd în capu-i, și fața-i jăratec A lanurilor zână cu chip frumos, răstit.

Ș-apoi în codru trece și cântă doina dragă Sălbatec este glasu-i, răstit, copilăros, El sună-n codrul verde, în lumea lui întreagă Albele ei picioare îndoaie flori pe jos.

Ah! de aș fi ea strigă o pasăre măiastră Cu penele de aur, ca păsările-n rai La sânta Joi m-aș duce ș-aș bate în fereastră Cu ciocul și i-aș zice cu rugătorul grai

Să-mi deie un măr, în care închis să fie-o lume Palat de-argint în lunci și-n codrii înfundat Ș-un făt-frumos de mire, înalt cu dulce nume Din sânge și din lapte ficior de împărat.

Ea cântă și pocnește în crengi c-o vargă lungă O ploaie de flori albe se scutură pe ea Un flutur roș și vânăt se-nalță, ea-l alungă De pasu-i crengi se-ndoaie și glasu-i răsuna...

Apoi și-aduse aminte era o zi frumoasă, El s-a trezit în luncă sub ochii ei de foc, Ea păru-și dă-ntr-o parte din fața rușinoasă Își pleca ochii timizi, și el a stat pe loc.

Ce s-a-ntâmplat de-atuncea nu vrea să ție minte. Destul că nu mai este și chipul ei cel blând, Surisul ei cel timid și ochiul ei cuminte Sunt duse fără urmă de pe acest pământ.

S-a stins. De-aceea însă el ar vrea înc-odată Să vadă lunca verde, valea pierdută-n flori Unde ades de brațu-i în noaptea înstelată Ședea pe stânca stearpă spuindu-i ghicitori.

Da, ghicitori... enigme. Ah! ce știa pe-atunce De-a vieții grea enigmă, de anii furtunoși? În lacu-adânc și neted din mijlocu-unei lunce El vedea zine albe cu părul de-aur roș.

Și trestia cea naltă de vuia-n vânt mai tare El asculta la glasu-i ca niște basme dulci Când rațele sălbatice încrețeau apa clară Scăldându-se pin papuri cu ciucalăi de fulgi.

.........................................................

Trecură ani. E noapte. În camera bogată Pe-un pat alb ca zăpada un înger sta măreț O candelă de aur c-un punct de foc arată Pin luminoasa umbră tablouri pe păreți.

Culcată jumătate copila cu tristeță Suride. Plete lunge și blonde-cenușii Cad moale pe-albe perini. Iar buzele ei crețe Surid..........trădând dinți arginții

Ochi suri și mari iar fața-i de-acea albeață sură Umedă ca surfața unui mărgăritar... Pe brațe de zapadă, pe sini-i albi se fură Câte o rază slabă din punctul cel avar.

Picioarele ei mice ating covorul moale Chinuind papucei de-atlas cari stau jos... L-a patului ei mărgini, cu fruntea n-a ei poale E în genunche dânsul... Amar și-ntunecos.

Sub umeri-unei-fețe, ca marmura de pală Sunt umbrele-ntristării vinete și adânci, În ochii mari și negri profunda-le-ndoială Abia pot s-o ascundă sub genele lor lungi.

Și mâna-i tremurândă boțește învoluntară Gazu-argintos din haina, din creți ce se deșir În jurul gurei sale e o trăsură-amară Și o zimbire crudă pe buzele-i subțiri.

Nu te iubesc? zici crudo ce zici îți pare-o șagă... Nu te iubesc atâta cât știu ca să iubesc, Să răscolesc cu brațul oceanele ce-aleargă, Să storc avar din ele amărăciunea-ntreagă Și într-o picătură s-o beau... să nebunesc?

O vrei?... Spre-a crea unul din visurile tale Aș trebui să fiu eu de trei ori Dumnezeu, Aș trebui să turbur a firei lungă cale, Și-n clipa mea ce secoli ai veciniciei sale Abia putur-a face, aceea să fac eu.

Nisipul din pustie pot să-l arunc c-o mână În cer și dânsul negru deșert să fie iar? Ca sus pământ să fie întins fără lumină Și negru fără stele, ca globu-ne de tină Și ale lui întinderi, cu gându-mi să le ar.

Iar jos să cobor mândra a cerului grădină Cu sori nălțați pe lugeri, cu lune-n crenge verzi Iar tu să treci, un înger... încinsă cu lumină Și în a ta privire eu mințile să-mi pierz.

Putere-aș eu cu gându-mi s-ardic insule-n floare A căror stânci să cânte plecându-se pe val Din vânturi să fac nimfe cu sufletele clare Ce-n aer legănate, albastre și ușoare Să treacă zimbitoare cu arfe de cristal.

Și tu când apărea-vei ziua să pară noapte Astfel de strălucită să fie fața ta Încet numai pâraie să se uimească-n șoapte Din crengi de arbori mândri să cadă rodii coapte Și pasul tău să calce pe un covor de nea,

Și orce dulce idee ar trece-n fruntea-ți albă Aievea să se facă cu ochii chiar văzând De ai dori de stele albastre tu o salbă A dimineții stele sub mâna ta cea albă Să se înșire tainic și ziua înviorând.

De ai dori în gându-ți tu un palat de gheață... Să se coboare Nordul cu munți-i plutitori Și vânturi uriașe cu lungile lor brațe Să suie stânci pe stânce... ș-un munte să înhațe Cu codri-i să-l așeze drept cupolă din nori.

De-ai vrea ca mări să sece, pustii să inundeze Oceane să devie lungi și-nstelate văi Cu șir de stânci, cu codri, cu înflorite lese Dumbrave și grădine cu poamele alese Și-n locuri tăinuite cu calde și dulci băi.

Și de-ai muri, iubito, căci contra morții n-are Nici Dumnezeu putere... atuncea cu amar Aș stinge c-o gândire sistemele solare Aș grămădi din ele o piramidă mare Puind în ea a vieți-mi frumos mărgăritar :

Figura ta de marmur . Și-n noaptea cea pustie În caos fără stele, în vecinicul nimic M-aș arunca în doliu să cad o vecinicie Îu viața mea sfărmată de-o lungă nebunie Etern, etern cu doru-mi deșertul să-l despic.

Și dacă vreodată lumea dezlănțuită Ar reintra în viață și-n vechile ei legi Ființele ei nouă cu mintea lor uimită Cometul urmărească în calea lui greșită Neliniștind în zboru-i evii vecii-ntregi.

Ș-acel comet puternic cu coama lui zburlită, Ce exilat din ceruri e prin blestemul său Etern-anomalie în lumea liniștită Zburând cu-a lui durere, adâncă-neghicită Acela să fiu eu!

Nu-i asta... zise dânsa nu mă-nțelegi, iubite. Prin pletele lui negre ea-și strecură adânc Mânuțele-i de ceară Sunt taine neghicite Ce nu le pot pricepe, deși le simt și plâng!

Nu este-așa că-n ochi-ți trăiește o veche vină Că e-o durere veche în vorbele-ți ce-ascult? În inima-ți e-o parte cu totului străină, Este ceva în tine ce-i mort demult, demult