Urât și sărăcie

Urât și sărăcie sunt acei doi tovarăși, A căror urme crude le aflu pururi iarăși Pe orice chip și-n orice-ndrăznii de a iubi... Iubit-am poate cântul, voit-am a robi Cu el un suflet dulce, al meu întreg să fie... Zburat-au chip și cântec - urât și sărăcie! Căci ce nu ai în clipa în care ai dorit Se schimbă-n rău cu vremea, de farmec sărăcit. S-arată înainte-ți o schele despoiată De orice vis cu care o îmbrăcai odată. Puterea tinereții, a minții vioiciune, A inimei bătaie, și gingașa minune Din ochi, când toată viața în ei îți este scrisă De o citește-oricine scrisoarea ei deschisă, Dar mai cu seamă aceea ce tu vrei s-o citească... Cum trec, cum trec cu toate... și făr' să le oprească Nimic... Astfel te-ntuneci o stea în vecinicie Și ce-ți rămâne-n urmă? vreme și sărăcie. Da, vreme! numai vreme să aibi să simți deplin Ce mult puteai în lume, și cât, cât de puțin Ți-a fost dat. Dacă nobil ai fost și blând și drept, Dacă prin a ta minte ai fost un înțelept, Având darul pe care natura-l poate da, Frumsețe, minte, ajuns-ai la ceva? Căci nu caută lumea aceea ce slăvește, Aceea ce o prinde - ci ceea ce-i priește. Dacă ești rău și-i vine răutatea la-ndemână, Dacă ești prost, și vasta prostie e stăpână, Sau de-un deșert atârnă în lume a ta soartă Și nu știi cum deșerții prin lingușiri se poartă Sau nu poți ști... Atuncea de ce folos e ție C-ai avut tot ce firea ți-a dat cu dărnicie, Că ești podoabă scumpă în lume orișicui, Podoabă ce nu-i trebuie în lume nimănui?

Virtutea e-o poveste... când gândul ți-l ascuți, Tu vezi că slăbiciuni sunt vestitele virtuți: Noblețea-i slăbiciunea acelor ce nu pot Pe sine să se puie deasupra peste tot, Să aibă pentru toate adânc și greu dispreț, Hrănind a lui viață din sute de vieți. A nu-ți ține cuvântul când nu-ți vine-ndemână A dezbrăca pe-acela ce ți s-a dat pe mână, A înșela mulțimea cu mii făgăduinți, Când ai mințit o dată să te mai pui să minți, A urgisi pe-acela care ți-a făcut bine, A împle a lui nume de pete și rușine - Aceasta nu e nobil... Dar toți - și-ndeosebi O fac ușor - tu numai stai vecinic să întrebi. Tu numai îți pui vorba și gândul la cântari, Tu numai vrei a-ntrece caracterele mari, Privind peste mulțime cu multă nepăsare... Ei bine! P-astă dramă și soarta ta cea mare. Din astă cumpănire de drept și datorie, Ce ți-a rămas la urmă? Urât și sărăcie.

Iubit-ai?... Ah! un caier de cânepă nu-i moale, Nu-i blond cum e podoaba cea dulce-a frunții sale! Cu gura ei subțire și mâni reci ca de ceară, Iar ochiu-i plin de raze străluce în afară, Răpindu-ți ție ochii cu a lor strălucire. Tu n-ai gustat din rodul acel de fericire: Tu ești onest și plin de respect și generos Să frângi în zarea vieții un rod așa frumos. Te-ai dus și te urmară părerile de rău. În urma ta venit-au un neted nătărău Ș-acesta... ei... făcut-au ce n-ai vrut să cutezi; Ce-a mai rămas din dulcea figură, mergi de vezi: Anii i-au scris cu pana lor neagră pe-a ei frunte. Și gura cea cu albe mărgăritari, mărunte,

Acuma e zbârcită și ochiul plin de pară, Ce-și revărsa lumina sa rece în afară E stins, și nu-i nimica în el, nu-i adâncime; Tu nu mai vezi într-însul ce nu văzuse nime Decât tu... Ce ajunse a fi? Cochetă, rece, Lingușitoare, crudă, din mână-n mână trece Și caută-n iubire plăcerea numai, care E-o clipă de beție și-o zi de dezgustare. Dară acea iubire adâncă și curată, Care-n viață vine o dată, num-o dată, Acea eternă sete ce-o au după olaltă Doi oameni ce-și pierdură privirea una-ntr-altă, Acel amor atât de nemărginit, de sfânt, Cum nu mai e nimică în cer și pre pământ, Acea înamorare de tot ce e al ei, De-un zâmbet, de un tremur al gingașei femei, Când pentru o privire dai viață, dai noroc, Când lumea ți-este neagră de nu ești la un loc Cu ea... Unde-i norocul ce l-a promis ea ție? Ce va rămâne vouă? Urât și sărăcie!