Viața

Când aud vreodată un rotund egumen, Cu foalele-ncinse și obrazul rumen, Povestind că viața e calea durerii Și că pocăința urmează plăcerii, Mă întreb: „Acesta poate ca să știe Cum este viața, cum cată să fie?."

Noaptea scânteiază cu-a ei mii de stele, Varsă raze slabe pasurilor mele, Ulicioara-i strâmtă și, din ziduri vechi, Vorbe, râs și plânset sună în urechi; Glasuri rătăcite trec prin geamuri sparte Și prin uși închise, prin zidiri deșarte.

Colo, lângă lampă, într-un mic ietac, Vezi o fată care pune ață-n ac; Fața ei e slabă de-o paloare crudă, Ochii ei sunt turburi, pleoapele asudă, Degetele repezi poartă acul fin: Ea își coase ochii într-un tort de in; Vânătă-i e buza, lipsită de sânge, Ochiul ei cel turbur nu mai poate plânge.

La ce oare dânsa s-a născut pe lume, O sărmană frunză pe oceanu-n spume, O sărmană umbră, orfană și slabă, De care-n mulțime nimenea nu-ntreabă? Din zori până-n noaptea neagră și târzie O vezi printr-o albă perdea străvezie Cum mereu lucrează... ș-abia pâne goală, Frig și insomnie, lacrime și boală. Tot ce-n astă lume mai poate pricepe E că de-ncetează lucrul... foamea-ncepe.

Negustoru-și pune pânzele-nainte, Lucrul scump și harnic unor ceasuri sfinte, El are briliante pe degete groase Din nopțile celor care pânza-i coase; Desface ducesei, c-o galantă grabă, In cusut în lacrimi de o mână slabă: Pânze moi în care se țesură zile, Vederea și somnul sărmanei copile, Albe ca zăpada ce cade în fulgi; Dar, cum sunt cusute, sunt bune de giulgi.

Când îți trec prin minte acestea, copilă, Te uiți în oglindă și îți plângi de milă: Vrei s-o vezi chiar bine, s-o ții bine minte Pe nefericita, dulce și cuminte, Fără nici un reazem, care nu așteaptă Decât moartea care singură e dreaptă...

În această viață de mizerii plină Singura-i amică este o albină, Rătăcită ce știi cum în strada veche. Glasul îi pătrunse la a ei ureche, Deschizând fereastra, să intre o lasă Între flori să doarmă și să-i stea în casă. Se iubiră cele două proletare: O insectă-umană, una zburătoare.

Fata stând pe gânduri, vesela albină Cu galanterie de buze-i s-anină, Ca și când i-ar zice: „Au nu știi tu oare Cum că a ta gură-i cea mai dulce floare? Căci tu ești frumoasă, chiar ca și o sfântă, Ochiul tău cel dulce și umbrit mă-ncântă".

Într-o zi, copila moare: se-nțelege, Moartea numai știe mânile să lege. În sicriu au pus-o. Fața ei cea trasă Era adâncită, însă tot frumoasă. I-au pus flori pe frunte... Corpul ei cel fin Ce nobil transpare din giulgiul de in! Fereastra-i deschisă: primăvara plină Pătrunde printr-însa; dar biata albină În câmp nu mai fuge, ci-mprejur se poartă, Încunjură capul și gurița moartă; Ea zboară aproape și tot mai aproape, Și vrea cu amica-i deodată s-o-ngroape...

Deci când se întâmplă s-aud vreun egumen, Cu foalele-nchise și obrazul rumen, Povestind că viața e calea durerii Și că pocăința urmează plăcerii, Mă întreb: „Acesta poate ca să știe Cum este viața, cum cată să fie?"